Umanismul ca atitudine reunește componente obiective și subiective.
Umanismul are caracter istoric evoluând după sistemul social în care este. Umanismul socialist este umanism revoluționar. Umanismul socialist este devenirea contemporană a omului adică este tinerețea poporului.Umanismul vechi era umanism cultural și în special cultural. În felul acesta a fost umanismul indian, chinez, grec, roman. Umanismul renascentist european a fost o revoluție culturală prin revalorificarea culturii eline și latine și a eliberat spiritul de închisoarea religioasă manifestat catolic și ortodox.
Există însă un umanism care depășește cadrul culturii. Este umanismul civilizației, umanismul care obligă la trăirea în conformitate cu valorile culturale promovate. Acesta este un umanism greu dar vital. Acesta este umanismul socialist triadic umanism dezvoltat în continuarea materialismului dialectic, ce își asumă a-XI-a teză a lui Karl Marx. Umanismul socialist triadic este umanism material deoarece vizează acționare la toate palierele vieții.Acest umanism are însă o exigență majoră: pune condiția viețuirii oamenilor pe baza proprietății economice sociale. Acest umanism are o bază economică și duce la schimbarea scopului fundamental al acțiunii economice punându-l pe om de proprietar colectiv, producător colectiv și beneficiar colectiv. Acest umanism este cel mai greu deoarece îl forțează pe om să își dezvolte calități imposibile în sistemele sociale ce au precedat socialismul.
Stagnarea omului este imposibilă cu umanismul socialist. Dacă în capitalism vina pentru stagnare o poartă capitalistul prin îngrădirea folosirii produsului muncii, în socialism vina stagnării aparține persoanei deoarece repartiția produselor muncii se face după calitatea, cantitatea și importanța socială a muncii depuse.
Socialismul interbelic și socialismul postbelic au fost apropiate de birocrația capitalistă monopolistă și de aceea nu permiteau calitatea de beneficiar muncitorului. Din aceeași cauză s-a și creeat burghezia de sorginte socialistă, burghezie care a putut în aceste sisteme sociale să strângă averi fără muncă exploatând munca celor cinstiți.
În socialism există o dialectică a raportului de muncă și realizare de sine a omului; munca duce la accesarea produselor muncii și folosirea produselor muncii duce la realizarea potențelor celui ce muncește. Aceste potențe declanșează o evoluție a muncii care devine negându-se devine creatoare. Depășirea activității producătoare și substituirea ei cu activitate creatoare este saltul specific pe care îl produce umanismul socialist.
Umanismul are caracter istoric evoluând după sistemul social în care este. Umanismul socialist este umanism revoluționar. Umanismul socialist este devenirea contemporană a omului adică este tinerețea poporului.Umanismul vechi era umanism cultural și în special cultural. În felul acesta a fost umanismul indian, chinez, grec, roman. Umanismul renascentist european a fost o revoluție culturală prin revalorificarea culturii eline și latine și a eliberat spiritul de închisoarea religioasă manifestat catolic și ortodox.
Există însă un umanism care depășește cadrul culturii. Este umanismul civilizației, umanismul care obligă la trăirea în conformitate cu valorile culturale promovate. Acesta este un umanism greu dar vital. Acesta este umanismul socialist triadic umanism dezvoltat în continuarea materialismului dialectic, ce își asumă a-XI-a teză a lui Karl Marx. Umanismul socialist triadic este umanism material deoarece vizează acționare la toate palierele vieții.Acest umanism are însă o exigență majoră: pune condiția viețuirii oamenilor pe baza proprietății economice sociale. Acest umanism are o bază economică și duce la schimbarea scopului fundamental al acțiunii economice punându-l pe om de proprietar colectiv, producător colectiv și beneficiar colectiv. Acest umanism este cel mai greu deoarece îl forțează pe om să își dezvolte calități imposibile în sistemele sociale ce au precedat socialismul.
Stagnarea omului este imposibilă cu umanismul socialist. Dacă în capitalism vina pentru stagnare o poartă capitalistul prin îngrădirea folosirii produsului muncii, în socialism vina stagnării aparține persoanei deoarece repartiția produselor muncii se face după calitatea, cantitatea și importanța socială a muncii depuse.
Socialismul interbelic și socialismul postbelic au fost apropiate de birocrația capitalistă monopolistă și de aceea nu permiteau calitatea de beneficiar muncitorului. Din aceeași cauză s-a și creeat burghezia de sorginte socialistă, burghezie care a putut în aceste sisteme sociale să strângă averi fără muncă exploatând munca celor cinstiți.
În socialism există o dialectică a raportului de muncă și realizare de sine a omului; munca duce la accesarea produselor muncii și folosirea produselor muncii duce la realizarea potențelor celui ce muncește. Aceste potențe declanșează o evoluție a muncii care devine negându-se devine creatoare. Depășirea activității producătoare și substituirea ei cu activitate creatoare este saltul specific pe care îl produce umanismul socialist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu