Postare prezentată

NASUL TV PRELUAT OSTIL

2014/11/14

Criteriul evaluării religioșilor români

Analiza locului și rolului grupurilor religioase în România actuală trebuie făcută  prin considerații multilaterale. În măsura în care oamenii religioși salvează poporul român ei trebuie să fie sprijiniți. În măsura în care oamenii religioși acționează împotriva poporului român trebuie să fie pedepsiți. Acestea sunt criteriile evaluării celor religioși. Sub masca mincinoasă nu poate să se ascundă ceva bun. În prezența crescândă a religioșilor au loc cele mai odioase crime împotriva etnicilor români care din această cauză tind să devină o minoritate.

Indiferent de credință relele sistemului social capitalist se manifestă în deplină libertate: proxenetism, furturi, înșelăciuni, prostituție, subminare economică, trădare, omucidere în toate variantele, denaturare biologică, corupere, substituirea valorilor umane cu nonvalori și multe altele.

Aparent există o luptă a agenturilor occidentale împotriva religioșilor principali adică împotriva ortodocșilor. Este o iluzie convertită de ortodocși pentru a-și apăra privilegiile lor de grup parazitar. Atâta vreme cât baza materială a grupurilor religioase nu este periclitată aceste grupuri nu acționează. Aceasta este dovada inautenticității umane. De exemplu ortodoxul este frate bun cu capitalistul de la cel primitiv până la cel monopolist statal neînpeidicând nici spolierea poporului, nici legiuirea antiromânească, nici extincția neamului românesc, nici spurcarea valorilor culturii noastre . Ați văzut vreun exemplar al bisericii ortodoxe să lupte împotriva  sărăcirii și izolării băieților și fetelor române pentru a nu se căsători? Ați văzut vreun ortodox condamnat pentru că s-a opus legii pruncuciderii? Ați văzut vreun ortodox sacrificându-se pentru apărarea  dreptății în tribunalele capitaliste? Categoriile de fapte semnificative pentru patriotism se pot multiplica dar este inutil; semnele sunt vizibile dar nebunii nu le văd. Nu-i nimic; și moartea este bună pentru că pune capăt și răului și binelui.

Câți copii puteau face fetele sărăcite în mânâstiri? Câți copii au salvat de la moarte credincioșii ortodocși? A executat închisoare vreun ortodox pentru apărarea nevinovaților copii? Ortodocșii și-au iubit aproapele ca pe banii din buzunar sau ca pe ei înșiși? Au făcut popii ortodocși propagandă pentru apărarea României atunci când am fost introduși în uniunea bruxeleză  și în pactul Atlanticului de Nord în mod fraudulos ?

În general creștinismul este comunist, mondialist și favorabil imperialismului capitalist monopolist comunizant. Întotdeauna impostorii au fost cei mai mari lingăi și paraziți. Avem cel mai apropiat exemplu istoric PCR care chipurile avea  4.000.000 de comuniști care au dispărut brusc la lovitura din 1989 apărând sub forma creștinilor, capitaliștilor, fasciștilor și culmea culmilor ca anticomuniști.

Poporul român cunoaște impostura tuturor acestor lichele metamorfozate în întruchipări pe care vremurile și puterile le permit acum și de aceea este descumpănit căci nu mai vede oameni structurați, serioși, responsabili.

Este pericol mare în ortodoxime: nu mai poate fi paralizat poporul cu iluziile dumnezeiești.

2014/09/18

Războiul axiologic

Ubicuitatea razboiului axiologic



În multe dintre articolele republicate în ultimii doi ani, am făcut dese referiri la studiul „Ubicuitatea războiului axiologic“, publicat în volumul Congresului Naţional de Sociologie, din 14-16 decembrie 2000, coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir, Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000, la pag. 892-910. Din păcate, abia acum am reuşit să-l pun în format electronic pentru a-l republica. Este necesar să-l republic astfel, întrucît volumul a avut un tiraj foarte restrîns şi, apoi, toate anticipările enunţate atunci s-au adeverit. Elocvente, în acest sens, sunt temele dezvoltate în materialele privind denigrarea României prin făcătura „rom“, privind distrugerea ţării prin politica de dezindustrializare, prin distrugerea deliberată a agriculturii, prin înstrăinarea Patrimoniul Naţional cu ajutorul aplicării criminale a politicii vindicative restitutio in integrum, clamată, iniţial, de ex-greco-catolici şi preluată îndeosebi de minorităţile etnice – care a generat atît fenomenul numit „rechinii imobiliari“, cît şi pe cel al pretenţiilor restituţioniste formulate neîntemeiat de minoritarii maghiari, evrei, ţigani ş.a. Iar în aceste zile se reliefează, o dată mai mult, atentatul la suveranitatea României comis, prin politica „paşilor mărunţi“, de către fasciştii din U.D.M.R., prin care militează la secesiunea teritorială şi, implicit, la destrămarea ţării, destrămare facilitată de actuala conducere criminală aflată atît în Guvern, cît şi în Parlament.
Urmează articolul tipărit din decembrie 2000, dar redactat în noiembrie. De aceea, bibliografia citată este cea de pînă în luna noiembrie. Textul este republicat ne varietur.

***
Motto: „Ceea ce nu ştiu eu nu există!
Şeful anonim
Războiul convenţional este cel cunoscut de toată lumea din realitate, cărţi, filme etc., care comportă arme clasice, trupe inamice îmbrăcate în uniformă şi dispuse pe fronturi faţă-n faţă.
Războiul atipic este opus celui convenţional: este diferit, asimetric, fără uniforme, fără fronturi vizibile, este peste tot şi nicăieri. Războiul axiologic este o specie a războiului atipic.

Definiţii
Polemica este o discuţie în contradictoriu, dusă, de obicei, în forme elegante, urbane. Dar, uneori, se ştie, ia aspecte sîngeroase. Războiul „fierbinte“, sîngeros, nu este decît continuarea politicii – generic, a polemicii –, cînd celelalte forme, diplomatice, au fost epuizate şi au dat greş.

Polemos, în limba greacă, înseamnă „război“. De aici, polemologia – ştiinţa războiului. Drept contribuţie la dezvoltarea polemologiei propunem un concept nou: războiul axiologic.

Teoria „drepturilor omului“ a avut şi un efect de bumerang asupra promotorilor ei şi, ca atare, războiul în forma sa sîngeroasă a trebuit să fie, în general, înlocuit, urmînd să fie păstrat tot ca o soluţie finală, extremă, cum s-a întîmplat – şi se va mai întîmpla –, de exemplu, în Iugoslavia. În consecinţă, războiul „fierbinte“ a lăsat Ioc formelor sale premergătoare, de „catifea“. România este acum ţinta şi victima războiului psihologic, mediatic, axiologic, informaţional, cultic etc. Chiar dacă această clasificare se face după anumite criterii, menite să ducă la realizarea ordinii şi clarităţii conceptuale şi metodologice, în realitate aceste forme de război se conexează, se interferează şi se potenţează reciproc – de aceea, este greu de circumscris aria de acţiune a fiecărei forme de „război“.
Axiologia este teoria valorilor. În societate, ele există în diverse paliere: economic, politic, religios, moral, estetic, literar etc.

Războiul axiologic reprezintă totalitatea formelor de luptă atipică întreprinse pentru distrugerea valorilor economice, politice, morale, religioase, culturale şi sociale ale unei naţiuni prin devalorizarea lor – prin bagatelizare, ridiculizare, denigrare, satanizare – şi înlocuirea lor cu altele – cu non-valori –, impuse de anumite centre de putere străine.
În ultimii ani, la războiul atipic s-au referit expressis verbis generalii Lucian Culda, Decebal llina, Ion Oros şi alţii, iar, recent, în mod implicit, şeful Statului Major al Forţelor Terestre, g-ral de Corp de Armată dr. Mihail Popescu. „Conform teoriei războiului «de tip special», acesta debutează sub umbrela păcii şi exploatează vulnerabilitatea statului. Potrivit opiniei generalului Oros, România se află în pragul unui astfel de război. Practic, nu se urmăreşte ocuparea teritoriului, ci înlăturarea conducerii. Inamicul este necunoscut. (…) Practic, sunt folosite mijloace nemilitare şi neconvenţionale. Imaginea aparentă este aceea a unei adunări de evenimente haotice, declanşată în medii diferite, care face ca România să pară neguvernabilă“1. Generalul de divizie Decebal llina fusese mai categoric: „Noi ne confruntăm, în prezent, cu agresiuni atipice, care presupun angajări militare tot atipice“2 (s. n. – V.I.Z.).

Oricum, chiar dacă unii – îndeosebi activiştii din mass media – „nu ştiu“ despre el, războiul atipic există, se manifestă devastator, fără ca victimele să conştientizeze acest fenomen contemporan. În ultimii ani, în tot mai multe publicaţii s-a relevat faptul că, îndeosebi în domeniul economic, al comerţului, al afacerilor unele firme străine înţeleg să se comporte ca într-o ţară ocupată. În 1990, cînd comerţul începuse să se desfăşoare preponderent în dolari (cel puţin, în marile oraşe), în presă chiar s-a afirmat că România seamănă cu o ţară ocupată de un inamic numit dolar. Ulterior, Mihai Ungheanu avea să vorbească despre „ocuparea instituţiilor“.

De altfel, trebuie să recunoaştem că o analiză mai atentă atestă faptul că, acum, România este şi sub alte aspecte – ideologic, politic, cultural – o ţară ocupată de un inamic invizibil, dar omniprezent. În aceasta constă ubicuitatea războiului axiologic: în faptul că este prezent peste tot şi nicăieri, deoarece pentru un „simplu cetăţean“ este foarte greu, dacă nu imposibil, să îi determine ameninţarea potenţială sau chiar prezenţa pernicioasă.

Şi chiar dacă, în urmă cu 10 ani, circulaţia dolarului alături de leu a fost interzisă, numai aparent au fost înlăturate efectele sale de cuceritor imperialist. Deoarece, în locul „circulaţiei dolarului alături de leu“ – deci, împreună cu moneda naţională – a fost impusă devalorizarea leului în funcţie de rata de schimb leu/dolar. Aşadar, rolul dolarului a fost mărit extraordinar de mult, căci costul biletului de tren, de tramvai, preţul gigacaloriei, tariful telefonic, preţul kilowatului etc., etc., toate se scumpesc în funcţie de modul cum este evaluat – artificial, în culisele băncilor – dolarul. Această agresiune axiologică este, evident, mai ipocrită, dar are marele avantaj că este făcută cu acceptul victimei – adică „în parteneriat“ cu ea, de fapt, cu cei care o „reprezintă“.

Vectorii sunt organizaţii şi persoane străine şi indigene care dispun de capacităţi financiare şi logistice pentru a realiza acţiunile agresive comandate. Dar este necesar ca forma de realizare să fie de aşa natură încît victima să fie neapărat convinsă că are parte de o binecuvîntare şi, deci, că trebuie să colaboreze – adică să fie adusă în situaţia să îşi facă singură rău, să se automutileze, precum un om bolnav. De aceea, agresiunile axiologice sunt precedate de agresiuni psihologice şi informaţionale, prin care victima este anesteziata şi hipnotizată, este „drogată“, manipulată să întreprindă acţiuni contrare interesului său – întocmai ca un om căruia „i-a luat Dumnezeu minţile“.
Esenţa şi subtilitatea vicleniei Diavolului rezidă nu în negarea existenţei lui Dumnezeu, ci, îndeosebi, a existenţei Diavolului. Apoi, în insinuarea ideii că, de vreme ce Diavolul nu există, el, Diavolul-care-nu-există şi care se-înfăţişează- sub-diverse-forme-aparente, este, totuşi, Dumnezeu. În faţa unor minţi mai puţin versate în materie de dialectică şi paradox, această versatilitate a celui Viclean are, adeseori, succes. Iar, în aceste ultime vremi, se pare că are din ce în ce mai mult succes.

În mod similar, centrele de putere politică şi financiară – mai oculte sau mai „transparente“ – pretind că reprezintă un „partener“ într-o relaţie de colaborare, de „pace“. Ca în anecdota cu sovieticii: ei ne luau grîul, iar noi le „dădeam“ porumbul.

Vechiul dicton Si vis pacem, para bellum capătă acum o consistenţă dramatică şi chiar tragică, inclusiv din cauza perversităţii, a păcălelii pe care o conţine. Dar, pentru că este însoţit de o propagandă masivă, subtilă şi insidioasă, dobîndeşte un aspect aparent benign şi este acceptat, în final, ca o fatalitate, ca un mers inexorabil al Istoriei – mers care este „dezvăluit“ opiniei publice de tot felul de „specialişti“, de analişti politici şi economici făcuţi în pripă.
Evident, nu este necesar ca aceşti „analişti“ să fie conştienţi că sunt doar nişte mercenari în slujba unor interese străine şi antiromâneşti. Dimpotrivă, cel mai adesea se preferă situaţia cînd ei sunt manevraţi, prin mai mulţi intermediari, astfel încît să se piardă urma celui Viclean (tot astfel cum s-a pierdut urma navelor flotei comerciale a României – una din cele mai mari din lume). În faimoasa lui carte Societatea deschisă şi duşmanii ei, Karl Popper chiar subliniază că este de preferat această ultimă variantă, pentru că, astfel, „intelectualii respectivi devin o veritabilă Coloană a V-a, cu o dublă eficienţă“.

Ubicuitatea războiului axiologic
Pentru înţelegerea faptului că România este victima unui complex şi permanent război axiologic – subsumat celui informaţional –, vom expune o sumară sinteză a problemelor, urmînd să o dezvoltăm ulterior.
În agricultură, „dezastrul este la fel de mare“ ca în celelalte domenii, afirmă dr. ec. Florea Dumitrescu, fost ministru al Finanţelor înainte de 1989, principalul artizan al acordului de aderare a României la F.M.I. şi B.I.R.D. şi al încheierii primului acord de împrumut de la F.M.I.Cea mai mare parte a combinatelor de creştere şi îngrăşare a animalelor şi păsărilor au fost construite în anii ’70 şi ’80 după cele mai performante tehnologii din lume, au fost finanţate cu credite de la Banca Mondială şi alte bănci, care s-au convins de randamentul lor şi au fost lichidate în anii ’90 pe motiv de pierderi, deşi pierderile aveau loc ca urmare politicilor economice şi financiare aplicate la recomandările F.M.I. şi Băncii Mondiale. Problemele care se pun sunt următoarele: când a gîndit bine Banca Mondială – atunci sau acum? Autorităţile române de ce nu au adus argumentele necesare, pornind de la promovarea interesului naţional?
Organele Statului, Guvernul, F.P.S. şi Banca Naţională a României au o mare răspundere în faţa opiniei publice româneşti pentru politicile aplicate, care au dus la distrugerea bogăţiei naţionale“3. La fel stau lucrurile în privinţa sistemelor de irigaţii: au fost construite preponderent tot din credite externe4 şi au fost distruse tot la indicaţiile şi incitaţiile externe, pe motiv că ar fi fost expresia „concepţiei megalomane a vechiului regim“.
În esenţă, însă, agricultura a fost demolată prin Legea nr. 18/1990, care, în intenţia precipitată de a schimba structura economică în domeniu, a rămas doar la nivelul destructurării, căci a distrus intempestiv c.a.p.-urile fără să pună altă formă de organizare în loc şi a divizat terenul arabil în aşa măsură încît este total impropriu unei exploatări modeme şi unei creşteri cît de cît semnificative a productivităţii muncii. Pe lîngă faptul că a dus la apariţia a circa 4 milioane de parcele de cîteva hectare, a provocat şi 1,5 milioane de procese în Justiţie pentru reglementarea situaţiilor anormale apărute – unele durînd 4-5 ani, deşi ciclul agricol este de un an! Această politică iraţională a dus la apariţia unei pături de proprietari de pămînt, dar lipsiţi de mijloacele de producţie necesare şi lipsiţi de deprinderile de agricultor, căci din vechea clasă de ţărani nu au mai rămas decît bătrînii neputincioşi şi desconsideraţi de progeniturile lor, migrate la oraş tocmai pentru a scăpa de corvoada muncii în agricultură. Toate acestea atestă o incapacitate de anticipare a efectelor legilor iniţiate inadmisibilă pentru orice planificator şi legislator, oricît ar fi el de nou venit în Parlament. Acest efect devastator al Legii nr. 18/1990 al fost amplificat de Legea nr. 1/2000, care, în plus, prevede restituirea pe vechile amplasamente – ceea ce a implicat creşterea haosului în agricultură, mărind insecuritatea alimentară a populaţiei. Politica retrocedării terenurilor în combinaţie cu politica abuzivă a unor lideri locali generează abuzuri mai mari, care atentează la interesul naţional: un exemplu este situaţia Aeroclubului din Târgu Mureş, care are un aerodrom strategic – singurul din zonă avînd caracteristicile tehnice necesare –, pe care un primar inconştient îl vrea transformat în parc industrial5. Alte titluri, pe lîngă conotaţiile ecologice, relevă creşterea în perspectivă a insecurităţii alimentare: „Restitutio in integrum provoacă / Deşertificarea Judeţului Bacău“6.
Imperfecţiunile şi abuzurile în aplicarea şi interpretarea Legii nr. 1/2000 au implicaţii mult mai mari, fiind antecamera unor conflicte interetnice. „Ambiguitatea Legii nr. 1/2000 a devenit un «teren» propice manevrelor politice. Pădurile României reprezintă, în momentul de faţă, un capital electoral pentru care se «încing» tot mai multe spirite, în special în Transilvania. (…) În luna iunie a.c., ministrul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Romică Tomescu, propunea Executivului un proiect de ordonanţă de urgenţă, care ar fi clarificat o dată pentru totdeauna ambiguitatea Legii nr. 1/2000 privind retrocedarea suprafeţelor fostelor composesorate (…).

Acest act normativ nu ajuns, încă, pe masa Executivului. Clarificările aduse de ministru nu convin unor grupuri parlamentare, care vor să obţină capital electoral, folosindu-se de forma actuală a Legii nr. 1/2000. Surse din minister, care au dorit să-şi păstreze anonimatul, ne-au precizat că unul dintre cei care se opun din răsputeri dezbaterii pe ordinea de zi a Guvernului a acestui proiect este ministrul Sănătăţii, Hajdu Gabor, membru al U.D.M.R. El se foloseşte de funcţia de vicepreşedinte al Biroului Executiv al Guvernului pentru a-şi manifesta refuzul faţă de discutarea acestui proiect, ştiind că, o dată ce acest act normativ ar intra în vigoare, pădurile nu ar mai fi la discreţia prefecţilor din judeţele Harghita şi Covasna“7.
Dar, la adăpostul imperfecţiunilor legilor privind fondul funciar, abuzînd de diverse pretexte, se fac manevre care subminează securitatea naţională. „În urmă cu cinci ani (adică în 1993 – n.n., V.I.Z.), primarul Gheorghenilor, maghiar de origine, l-a determinat, ca să nu spunem l-a prostit, pe prefectul judeţului Neamţ să accepte mutarea plăcuţei indicatoare a localităţii Bicazul Ardelean cu 7 kilometri mai spre Est. Aparent o problemă locală. în realitate, mişcarea are consecinţe nebănuite, arătînd că gîndul ungurilor era departe. Concret. Localitatea Bicazul Ardelean este o fostă localitate de graniţă a fostului Imperiu austro-ungar. Valoarea strategică, militară a acestei zone este incalculabilă. Fiindcă este singura trecătoare, în munţi, în partea locului. Este celebrul Defileu al Bicazului, pe care, acum, prin această «nevinovată» stratagemă, ungurii au pus mîna la propriu. Deşi terenurile în cauză aparţin nemţenilor, ale au fost deja cumpărate de numeroşi cetăţeni unguri, cei mai mulţi dintre ei cu domiciliu la… Budapesta“8.

Între timp, semnalările făcute de presă au devenit tot mai numeroase şi mai alarmante, ca în acest exemplu: „Jurnalul Naţional sesizează C.S.A.T. asupra pericolului ca punctele strategice din Transilvania, atît din punct de vedere militar, cît şi economic, să fie efectiv cumpărate mascat de statul ungar. În baza unei documentări temeinice, ziarul nostru este în măsură să prezinte date care ar trebui nu numai să îngrijoreze, dar să impună unele măsuri, astfel încît siguranţa naţională să nu fie afectată. Sau să nu fie prea tîrziu“9. Dar lucrurile s-au agravat, deoarece politica lui restitutio in integrum a devenit politica dominantă a Puterii instalate la 26 noiembrie 1996.
Toate acestea s-au produs din cauza incapacităţii clasei politice de a discerne consecinţele legilor noi introduse în etapa de tranziţie: acestea au, din start, o valoare juridică precară, fiindcă sunt făcute în pripă şi urmăresc interese politicianiste înguste şi nu interesul naţional. Dintre acestea se detaşează mulţimea ordonanţelor de urgenţă, date, de obicei, pentru a corecta proaspetele legi promulgate şi, apoi, tocmai proaspetele ordonanţe de urgenţă promulgate. Astfel s-a instituit haosul juridic, urmat de anomia socială.

În industrie, războiul axiologic postdecembrist s-a manifestat iniţial prin insinuarea ideilor că industria românească este „un morman de fiare vechi“ şi că e „plină de găuri negre“ – deşi era o industrie concepută după proiecte şi cu utilaje moderne, cu finanţare prin împrumuturi împovărătoare de la Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), mai cunoscută şi sub numele de Banca Mondială. Or, aceste stabilimente nu ar fi dat României circa 20 de miliarde de dolari, dacă proiectele nu ar fi fost bune, pentru a putea fi sigure că îşi vor recupera împrumuturile!

Printre vectorii publici din 1990 se numără: însuşi proaspătul premier Petre Roman, recent-revenitul-în-ţară (pe atunci) Ion Raţiu, diverşi analişti politici nou-nouţi, directori de ziare privatizaţi pe scurtătură. Vectorii oculţi sunt toţi aceia care au concurat la ruinarea economiei naţionale, însăşi Legea nr. 15/1990 a societăţilor comerciale este un vector al războiului axiologic: pentru că ea a fost, efectiv, traducerea unui text conceput în Occident, ceea ce denotă desconsiderarea specialiştilor români şi, apoi, pentru că a avut rolul de a ruina economia.

Urmarea a fost că, treptat, toate întreprinderile mari, moderne şi productive, care au fost fala României şi care au contribuit la achitarea datoriei externe – precum SIDEX, COMTIM, I.M.G.B., ROMCIM, SIDERCA, AUTOMATICA, I.M.E.B., etc. etc. – au fost, iniţial, devalorizate moral. În primul rînd, ca efect al acestei devalorizări, s-a început divizarea lor în unităţi mai mici – deşi ele nu puteau să funcţioneze eficient decît aşa cum fuseseră concepute iniţial, ca un tot organic. De exemplu, întreprinderea ELECTROPUTERE-Craiova a fost împărţită în vreo cinci societăţi comerciale, acordîndu-se credit ideii nocive că trebuie înlăturat „gigantismul“; dar, ulterior, noilor conduceri le-au fost necesari vreo cinci-şase ani de eforturi spre a se reunifica.

Apoi, prin diverse afaceri oneroase, au fost subevaluate patrimonial şi au fost vîndute pe un preţ de nimic unor străini sau „privatizate” prin aproprierea de către nişte firme „româno“-străine, dar unde majoritatea acţiunilor erau deţinute de străini, pentru ca aceştia să îşi poată impune politica lor de spoliere a patrimoniului naţional.

Aşa cum se ştie, după Al Doilea Război Mondial, U.R.S.S. a demontat pînă la fundaţie toate întreprinderile Germaniei (şi multe şi din România) şi le-a dus, împreună cu specialiştii lor – pe care a putut să-i captureze – în Rusia, ca pradă de război. Dintre aliaţii Rusiei, S.U.A. au făcut la fel în Italia.

Consecinţa războiul axiologic: România a devenit „un chilipir“
Războiul axiologic dus contra României a făcut ca ţara noastră să piardă aproape toată industria – la care s-a adăugat exodul specialiştilor în Vest –, fără ca Vestul să tragă un foc de armă (cu excepţia celor din Decembrie 1989). Producţia a scăzut la jumătate faţă de nivelul anului 1989, ceea ce nu s-aîntîmplat nici după ultimul război mondial10, la care ţara noastră a participat ca a patra putere militară (e-adevărat, fapt nerecunoscut de Aliaţi, căci ei nu au recunoscut România nici măcar ca putere beligerantă). De exemplu, agregatele Combinatului siderurgic fost „Oţelul Roşu“, din Călan, au fost demontate, tăiate şi vîndute ca fier vechi de către cei doi italieni care l-au cumpărat; la fel, cehii care au „cumpărat“ TEPRO-laşi au casat şi au vîndut ca „fier vechi“ laminorul de benzi la cald – instalaţie nouă, amortizată doar în proporţie de 4 la sută11. Şi asemenea cazuri sunt nenumărate, căci, de la ceea ce era, la început, doar un slogan, ce se voia anticomunist – dar care era prioritar antiromânesc – „industria românească este o grămadă de fier vechi“, s-a trecut la aplicarea acestuia în mod pragmatic şi profitabil pentru o minoritate infimă, în detrimentul majorităţii covîrşitoare a populaţiei, iar întreprinderile, vagoanele noi, şinele noi de cale ferată sunt vîndute ca „fier vechi“, de către noii „manageri“, fireşte, în cîrdăşie cu unii vameşi.

La fel au fost devalorizate moral şi, apoi, distruse funcţional şi logistic aproape în întregime toate domeniile strategice ale Statului Român – agricultura, învăţămîntul, sănătatea, petrochimia, industria medicamentelor etc. – prin trei modalităţi diferite ca formă, dar convergente ca efect: 1) politic, prin aşa-zisa „reformă“ rapidă impusă din exterior prin faimoasa „terapie de şoc“, printr-o restructurare care nu este decît un pretext pentru a fi dezorganizate din interior, pentru a fi jefuite mai uşor şi, apoi, ca să se demonstreze ideea că românii nu ştiu să se conducă singuri şi, de aceea, e nevoie de consilieri străini, prezenţi acum în toate ministerele importante; 2) economic, prin reducerea bugetului, căci, fiind dependente de subvenţiile statului – de departe mai mari şi mai sigure, au ajuns acum la discreţia „sponsorizărilor“ aflate la „milostenia“ unor patroni, îndeosebi avari, cum sunt toţi cei din faza de acumulare primitivă a capitalului; şi 3) financiar, prin sufocarea lor cu arieratele şi blocajele economico-financiare provocate, de data aceasta, atît de interdependenţa funcţională în cadrul sistemului social global, cît şi de politica Băncii Naţionale a României (B.N.R.), deosebit de obedientă faţă de F.M.I. şi B.I.R.D.

În domeniul financiar-bancar, prima agresiune axiologică a fost devalorizarea monedei naţionale în funcţie de cursul dolarului, începută sub conducerea Guvernatorului B.N.R., Mugur Isărescu, şi a ex-premierului Petre Roman – devalorizare continuată de Theodor Stolojan şi, prin forţa lucrurilor şi a presiunii externe, de către toţi ceilalţi premieri, în diverse proporţii, după cum avea, fiecare, tăria de a negocia, precum relevase ex-premierul Nicolae Văcăroiu. Vectori externi: F.M.I. şi B.I.R.D., în principal, precum şi alte centre bancare şi instituţii internaţionale. Faptul că devalorizarea leului este o agresiune este atestat, pe de o parte, de practicarea consecventă a acestei modalităţi – ceea ce demonstrează eficienţa ei în distrugerea României –, şi, pe de altă parte, de situaţia reală, dar mascată în mod deliberat, că evaluarea leului – şi a economiei naţionale – se poate face mai riguros şi mai întemeiat în funcţie de puterea sa de cumpărare.
A doua agresiune axiologică: devalorizarea mărfurilor şi serviciilor şi, implicit, a salariilor prin liberalizarea preţurilor. La cîteva luni după ce le-a „liberalizat“, premierul Petre Roman, văzînd degringolada în care intrase economia şi nemulţumirea crescîndă a populaţiei, a promis (înainte de a fi debarcat) să se ocupe de „calmarea preţurilor“ (sic). După cum au anticipat – primii – economiştii Vasile Pilat şi Daniel Dăianu, încă din decembrie 1990, într-o emisiune a T.V.R., urmarea directă a respectivei liberalizări a fost „declanşarea inflaţiei“ şi, precum a constatat toată lumea, s-a produs continua creştere a preţurilor şi devalorizare a salariilor – scăzînd, continuu şi accelerat, puterea de cumpărare a leului. Astfel că, acum, s-a ajuns la sistarea efectivă a serviciilor (furnizarea de gaz metan, apă caldă, agent termic şi – pe alocuri – chiar a apei potabile şi a medicamentelor) pentru o populaţie deja sărăcită şi înfometată.
A treia agresiune notabilă constă în aceea că, în 1992, tot sub presiunea F.M.I. şi a Băncii Mondiale (B.I.R.D.), ex-premierul Theodor Stolojan a acceptat alinierea preţului intern al energiei electrice Ia valoarea sa mondială. În acest mod, s-a creat un cerc vicios: ca urmare a creşterii preţului energiei electrice, s-au mărit substanţial preţurile tuturor produselor. S-a ajuns cu absurditatea până acolo încît, dacă, la început, s-a mărit preţul mărfurilor şi serviciilor imediat după creşterea preţului kilowatt-ului, chiar pentru mărfurile produse anterior respectivei majorări a costului kilowatt-ului, acum, dacă azi se anunţă că preţul kilowatt-ului se va mări peste trei luni, atunci preţurile mărfurilor se vor mări chiar de mîine, fără să se mai aştepte să treacă cele trei luni! După cum relevase şi ex-ministrul Daniel Dăianu, însăşi această practică a anunţării dinainte a majorării preţului energiei electrice şi a combustibililor a ajuns să fie dăunătoare. Cu atît mai mult majorarea în sine a preţului kilowatt-ului. Prin această politică financiară, urmată de respectivul comportament economic, se devalorizează, implicit, moneda naţională. Consecinţa imediată: în raport cu dolarul, preţul intern al kilowatt-ului/oră a rămas, din nou, în urma preţului mondial şi devine necesară o nouă „aliniere“ – la fel de artificială ca şi prima şi care, evident, provoacă o nouă creştere a preţurilor mărfurilor şi serviciilor, o nouă devalorizare a leului şi a salariilor! Şi procesul se repetă, reproducându-se şi amplificîndu-se, ca într-o veritabilă avalanşă; cu diferenţa că „impulsul“ este dat dinafară, de F.M.I. şi B.I.R.D., care pretind că, prin aceste măsuri, vor să reducă inflaţia!

Prin această politică, s-a introdus un „motor automat“ al accelerării permanente a inflaţiei, în progresie geometrică. Acest „motor“ s-a conjugat cu devalorizarea continuă şi artificială a leului în raport cu dolarul. Consecinţa a fost apariţia arieratelor şi producerea blocajului economico-financiar, din cauza devalorizării permanente a activităţii întreprinderilor şi, în final, a decapitalizării artificiale a lor în scopul subevaluării lor deliberate, pentru a fi cumpărate la preţuri modice şi comisioane substanţiale. Chiar revista americană Jane’s Foreign Report recunoaşte: „Liderii români, conştienţi de faptul că nu au altă alternativă, vor grăbi privatizarea, iar la Bucureşti se vor găsi adevărate «chilipiruri»“12. Analiza hermeneutică a acestei fraze relevă devalorizarea rapidă a economiei – redusă la bagatele, la „chilipiruri“ – făcută sub presiune externă („vor grăbi privatizarea“, fiind băgaţi într-un clinci), dar cu concursul „liderilor români“ – desigur nu al tuturor liderilor, dar în mod cert al unora dintre ei.
Dar, prin acest mod, impus din exterior, de a face Reforma, prin „terapia de şoc“, s-a ajuns în pragul unei hiperinflaţii – probabil ultima, înaintea „bulgarizării“ României. Semnul acestei posibile căderi este prăbuşirea deliberată a unor bănci importante – Bancorex, Banca Agricolă13, Banca Dacia Felix, Banca Internaţională a Religiilor14 etc. – , urmată, acum, de distrugerea, din interior, a Băncii Naţionale a României, tot la presiunea F.M.I. şi a B.I.R.D.

În domeniul politic, agresiunile sunt mai subtile şi, de aceea, mai greu decelabile, dar, în esenţă, urmăresc tot devalorizarea instituţiilor şi a valorilor politice, satanizîndu-se anumite partide şi personalităţi politice după tiparul dihotomic – buni şi răi – şi glosîndu-se pe marota comunismului: tot ceea ce s-a făcut în epoca socialistă a fost rău, şi tot ceea ce va fi bun, abia acum, începînd cu ei, „anticomuniştii“ (unii fiind doar „comunişti“ năpîrliţi), urmează să se facă.
Această modalitate de „construcţie“ politică iterează doctrina stalinistă şi maoistă, dar schimbînd „actorii“. Se produce, astfel, inclusiv o pervertire a valorilor democraţiei – pretextîndu-se, apoi, că românii sunt incapabili să înţeleagă şi să instituie democraţia, fiind necesar să li se aducă un conducător din afară: eventual, un rege, ca după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza.

Păcălirea românilor prin inversarea valorilor

Răsturnarea valorilor şi bulversarea conştiinţei sociale constituie pregătirea terenului pentru introducerea unor non-valori şi/sau a unor valori străine, promo­vate de cercurile oculte de putere, de sorginte mondialistă. În alte părţi, oamenii au început să se trezească şi să protesteze contra mondialismului (Seattle, New York, Melbourne, Praga etc.), dar, din cauza izolării în care i-a ţinut regimul socialist, românii încă nu înţeleg marea păcăleală care li se pregăteşte.

În domeniul legislativ, agresiunea axiologică rezidă în promovarea unor parlamentari fără valoare morală, profesională şi politică şi, în consecinţă, în scăderea prestigiului Parlamentului prin scăderea eficienţei activităţii sale, prin elaborarea greoaie a legilor – acestea cu lacune şi fără o viziune sistemică, interdependentă, ci, dimpotrivă, contrazicîndu-se unele pe altele. Ca urmare a acestei lentori, Parlamentul (Legislativul) este substituit ilicit de opusul său, de Guvern (Executivul), care emite nenumărate ordonanţe de urgenţă – unele mai pripite şi mai proaste decît altele şi, de aceea, unele corectîndu-le pe celelalte, spre deriziunea atît a omului de rînd, cît şi a opinei publice internaţionale – şi care creează, astfel, haos legislativ; unii, avizaţi, afirmă că îl creează în mod deliberat! Consecinţa globală: haos economic şi social, se instituie anomia socială, scade autoritatea statului, proliferează corupţia. Prin aceasta, organismul social decade, intră în „metastază“.

În domeniul naţional, războiul axiologic este dus sub paravanul „drepturilor minorităţilor“, atacîndu-se conceptul de stat-naţiune. Ideile cel mai agresive sunt autonomia („autoguvernarea“) pe criterii etnice şi lingvistice a maghiarilor, ţiganilor, ucrainenilor etc. Revizionismul şi iredentismul hungarist au constituit subiectul multor lucrări competente ale istoricilor români, începînd de la Trianon pînă acum; de aceea, nu vom mai insista asupra temei, mai ales că agresivitatea hungurilor din România a devenit, în aceste vremi, un fapt cotidian atît în mass media, cît şi pe stadioane, în întreprinderi sau pe stradă.
O idee deosebit de periculoasă – mai ales prin caracterul ei aparent benign, care o face să fie mai penetrantă – este pretenţia ţiganilor de a fi numiţi „romi“ sau, printr-o escrocherie ortografică, „rromi“, iar limba ţigănească să fie denumită romali, sau romales sau romanes – îndeosebi la aceasta din urmă se pare că s-au oprit, deoarece induce o mai mare asemănare cu etinomul român. Această idee este acceptată şi aplicată de cvasitotalitatea ziariştilor idiotizaţi de teoriile europeniste şi mondialiste.

În Memorandumul HO3/169 din 31 ianuarie 1995, Ministerul Afacerilor Externe român a explicat caracterul pernicios al ideii respective şi a cerut eliminarea cuvîntului „rom/rrom“ din lexic (cel puţin din cel oficial şi al mass media). Dar, în 1997, ex-ministrul Andrei Pleşu, obedient faţă de organismele internaţionale şi europene, l-a anulat printr-un alt memorandum şi a impus utilizarea denominaţiei incriminate (probabil şi dintr-un interes subiectiv).
Dintre vectorii externi, îi amintim pe cei care au realizat şi difuzat filmul antiromânesc şi promaghiar „Fratele trădat“15 – TV 5 International, Consiliul Europei etc. –, precum şi filmele sau reportajele despre ţiganii „români“.
Trebuie să remarcăm că toate marile ţări democrate europene – Franţa, Germania, Marea Britanie etc. – îi căinează pe ţiganii „români“ (căci, indiferent din ce ţări provin, toţi sunt consideraţi ca venind din România) şi toate aceste ţări îi expulzează în România.

Ca prognoză, anticipăm că publiciştii, analiştii etc. se vor dumiri treptat de viclenia şi nocivitatea acestei agresiuni axiologice şi vor elimina singuri – fără să mai fie nevoie de reintroducerea Memorandumului HO3/169 din 1995 al M.A.E. – cuvîntul „rrom“ din limbaj, menţinîndu-l exclusiv pe acesta consacrat istoric, de „ţigan“. Acest cuvînt nu are nimic peiorativ în el; cuvîntul, în sine, e nevinovat; în schimb comportamentul agresiv al ţiganilor este cel care le conferă caracteristica peiorativă – ba, încă, semnificînd un pericol social –, nu numai în România, ci peste tot în lume. Cuvîntul „ţigan“ are, dimpotrivă, o conotaţie nobilă în el, căci le dezvăluie originea cu care etnia se mîndreşte: „ţigan“ provine, se pare, din expresia „ti Gange“, care înseamnă în limba hindusă „de dincolo de Gange“ – de unde par a fi provenit ţiganii (aduşi în Ţările Române de tătari; de aceea, după cum arată Nicolae Iorga, erau numiţi şi „tătăraşi“).
Totodată, precizăm că şi dacă îşi vor atribui de bună voie – sau sub viitoarea presiune spontană a românilor – denumirea de gipsy (sună occidental şi chiar e chic), de „neoindieni“, de „gropmani“ (cuvînt creat ad hoc), de „gerrmani“ – de exemplu, şi eu pe acesta din urmă li-l propun, căci le va deschide toate porţile
Europei şi chiar mai departe –, peste 50-100 de ani, dacă nu îşi vor schimba comportamentul antisocial16 şi nu se vor civiliza, atunci lumea îi va apela tot „ţigani“ şi îi va alunga de peste tot: din România, din Elveţia, Germania, Franţa, Anglia etc. Căci nici un nume pe care şi-l vor atribui nu va fi suficient – prin acest simplu fapt – să le schimbe condiţia socială şi istorică, dacă nu vor depune eforturi serioase să-şi depăşească statutul prin ei înşişi. Or, prin comiterea acestei agresiuni axiologice – aproprierea denominaţiei „rrom/rom“ –, nu vor mai avea nici o şansă să se integreze în România; poate în Hungaria, căci au acelaşi comportament ca al hunilor. Cazurile Hădăreni, Bolintin etc. trebuie să le fie un memento.
În esenţă, exacerbarea pretenţiilor neîntemeiate ale minorităţilor naţionale (maghiarii, evreii) sau etnice (ţiganii) este o tragică potecă greşită, deoarece are ca obiectiv – după parcurgerea etapei intermediare, aceea a regionalizării – federalizarea ţării pe criterii etnice, în vederea dezmembrării, în final, a României – în scopul formării Hungariei Mari şi, apoi, a celui de-al IV-lea Reich sub forma unei confederaţii de state.

Penuria de informaţie este catalizatorul corupţiei
O expresie a veritabilei ameninţări la adresa siguranţei naţionale pe care o reprezintă pericolul federalizării clamate de minoritarii maghiari a fost scandalul politic izbucnit odată cu iniţiativa creării Asociaţiei Naţionale a Militarilor din România (A.N.M.R.). Căci, tot la efectele războiului atipic s-a referit în 27 octombrie a.c. [reamintesc, e vorba de anul 2000 – n.n., V.I.Z.] şi generalul de Corp de Armată Mircea Chelaru, Şeful Statului Major General al Armatei; apoi, cum s-a văzut pe ecranele televizoarelor, în replică, şi răspunsul dat de Biroul de presă al Preşedinţiei. Pentru că a refuzat să-şi retragă afirmaţiile, generalul Mircea Chelaru a fost silit să-şi demisia, după cum a încercat să releve Marius Tucă în emisiunea din seara zilei de 1 noiembrie a.c, în prezenţa ministrului Apărării, Sorin Frunzăverde. Apariţia A.N.M.R. este un fapt foarte semnificativ atît prin el însuşi, cît şi prin reacţiile stîrnite, unde domină temerile, exprimate prin titluri de-o şchioapă: „Generalii ameninţă?“17, „Generalii se adună“18, „Ce vor generalii?“19 etc.

Asupra ameninţărilor absconse relevate de către generalul Mircea Chelaru atrage atenţia Cotidianul, care reaminteşte: „Noul şef al S.M.G. a vorbit şi el despre / Probleme în sudul României“20, în urmă cu aproape două luni21.
În domeniul securităţii naţionale, principala agresiune constă în devalorizarea şi denigrarea componentelor acesteia, sub toate aspectele: de la doctrina apărării naţionale pînă la cadrele respectivelor instituţii. Serviciile Secrete constituie sistemul imunitar al organismului social. Atacarea acestuia este echivalentă, realmente, cu infestarea statului cu un „S.I.D.A.“ social-politic. Apariţia lozincii „Jos Securitatea! “ a constituit, în conştiinţa publică, primul atac „autohton“ contra Securităţii. Dar agresiuni axiologice apăruseră mai demult, în mass media internaţionale, îndeosebi pe posturile de radio străine care erau cele mai accesibile auditoriului român. Evident, nu este o simplă întâmplare că, după vizita în România, din ianuarie 1990, a lui James Baker, Secretar de Stat al S.U.A., ca prim simptom al acestui „S.I.D.A.“, au apărut – pe ziduri, în clădiri, în tramvaie etc. – nişte fluturaşi autocolanţi; pe care scria „Jos Securitatea! “ Şi, cînd te gîndeşti că, până în martie 1990, ofiţerii Securităţii şedeau în birouri, dar păziţi la uşă de soldaţi înarmaţi!

După înfiinţarea – sub presiunea agresiunilor hungariste de la Târgu Mureş, din 20-22 martie 1990 – a Serviciului Român de Informaţii, acest îndemn al democraţiei occidentale – „Jos Securitatea!“ – s-a auzit, continuu, din Parlamentul ţării pînă în cel mai obscur ziar. Din această principală cauză s-a produs implozia Serviciilor Secrete. Desigur, alături de alte cauze importante: salariile mici – excesiv de mici pentru nişte ofiţeri care stau sub tensiune 24 de ore din 24 –, reorganizările permanente, micimea stimulentelor morale, micimea unor comandanţi rămaşi (căci aceia valoroşi, care au anticipat tendinţa de evoluţie a evenimentelor, şi-au cerut trecerea în rezervă, în cazul în care nu au fost trecuţi cu forţa de alţii), iar, în ultimii patru ani, algoritmizarea Serviciilor Secrete, deoarece nici acestea nu au scăpat de năpasta „democratizării“.
Nu este de mirare că, după permanenta şi agresiva campanie mediatică dusă împotriva lor, cadrele Serviciilor Secrete trăiesc în propria lor ţară ca într-o ţară ocupată.

Corolarul imploziei Serviciilor Secrete este explozia fenomenului corupţiei pe toate palierele socialului: de la cel mai umil funcţionăraş pînă la înalţii magistraţi – fireşte, inclusiv în interiorul Serviciilor Secrete, căci neputinţa asigurării protecţiei societăţii, în general, implică neputinţa realizării protecţiei interne, în special. Este corolarul, dar, evident, cauza principală este alta: şi anume, sărăcirea – nu sărăcia – populaţiei, în genere, şi, îndeosebi, a anumitor categorii profesionale care o duseseră bine şi chiar foarte bine şi, deodată, după începerea devalorizării programate a leului, au devenit din ce în ce mai sărăcite, după ce se învăţaseră cu binele.

Pe lîngă faptul că sărăcia populaţiei a devenit un laitmotiv al presei de toate culorile, atestarea ştiinţifică a involuţiei calităţii vieţii şi, în mod expres, a sărăcirii continue a populaţiei a făcut-o, în studiile sale, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, care e departe de orice părtinire politică – spre deosebire de Comisia Naţională de Statistică, suspectată, din start, de partizanat oficial. Iar în categoria sociologică de populaţie sunt incluse şi categoriile sociale care ocupă o poziţie meritocratică, deci care cer de la societate o recunoaştere efectivă a calităţilor lor profesionale şi politice. Or, involuţia statutului lor, marcată de incapacitatea lor pecuniară de a realiza un consum prin care să-şi poată reproduce forţa de muncă a lor şi a familiilor lor – ca să nu mai vorbim de „consumul de prestigiu“, care ar fi un lux de-a dreptul sfidător în ochii nenumăraţilor dezmoşteniţi ai tranziţiei –, este resimţită de aceste categorii sociale ca o puternică frustrare. Această decădere a statutului lor socio-profesional, prin degradarea de la o chenzină la alta a salariului lor, le face victime potenţiale ale mitei. Iar această potenţialitate devine efectivă cînd se insinuează un corupător, căruia, fiind plin de banii pe care i-a cîştigat în mod ilicit, îi e uşor să arunce cu ei în faţa unui înalt funcţionar (chiar demnitar) cu un salariu de mizerie (sau, oricum, insuficient pentru statutul social pe care îl deţine), pentru a-l corupe. Aşadar, izvorul corupţiei nu se află în ceea ce ignoranţii sau cosmopoliţii numesc „balcanismul“ sau „bizantinismul“ românilor – sau, cum spun unii condeieri, că asta-i situaţia „la români“, acest „la români“ avînd semnificaţia de caracteristică funciară, care ţine de trăsăturile neamului nostru, adică avînd sensul exclusiv de „numai la români şi nu la alţii“, ceea ce este mult mai grav sub aspect axiologic, deoarece semnifică o devalorizare de esenţă, vizând trăsăturile definitorii ale poporului român şi nu doar una conjuncturală, ce ţine de perioada fanariotă, de exemplu, sau alta similară.
Dar corupţia s-a manifestat copios şi la alte popoare, mai „civilizate“: în Japonia, în urmă cu vreo două decenii o companie aviatică americană fusese acuzată că a corupt pe unii membri ai cabinetului nipon pentru a-i promova interesele, iar, nu demult, un premier a trebuit să demisioneze pe motiv de corupţie; acum vreo doi ani, un secretar general al N.A.T.O. (belgian) a fost demis din cauza unui caz de corupţie; în Franţa, cazul ministrului de Externe Roland Dumas a ţinut prima pagină a ziarelor în vara acestui an pentru corupţie şi adulter, după ce, anul trecut, se vorbise de implicarea chiar a răposatului F. Mitterrand într-un caz de corupţie cu nişte întreprinderi petroliere; iar în toamna acestui an, inclusiv lui Jacques Chirac i s-a făcut reclamă tot pe tema corupţiei. Deci, se întîmplă şi la case mai mari şi nu doar „la români“. Nu, categoric, motorul escaladării corupţiei în etapa de tranziţie se află, în mod esenţial, în sărăcirea României prin aşa-zisa privatizare, programată din exterior şi implementată cu ajutorul cozilor de topor din interior, realizată inclusiv prin războiul axiologic. Sărăcirea deliberată prin „privatizarea=jefuire“ a ţării în toată etapa de tranziţie a dus la coruperea facilă a multor indivizi cu funcţii importante în instituţiile Statului. Acum mulţi oameni politici vorbesc cu dezinvoltură de faptul că, în această etapă a tranziţiei, corupţia a cuprins inclusiv principalele instituţii ale Statului. Or, a corupe persoanele principale din principalele instituţii de stat este forma cea mai eficientă de cucerire a respectivului stat – situaţie demonstrată, între timp, de realitatea din republicile bananiere, situaţie în care a ajuns şi România. Într-adevăr, pentru o corporaţie străină este mult mai eficient să dea cîteva milioane sau chiar zeci de milioane de dolari mită cîtorva înalţi demnitari de stat pentru a deveni proprietara unei întreprinderi româneşti de cîteva miliarde de dolari, cum a fost cazul cu I.M.G.B., ROMTELECOM, ROMCIM, TEPRO etc.
Coruperea este expresia faptică şi consecinţa devalorizării anterioare realizate prin diverse forme de propagandă. Costul acţiunilor întreprinse prin extinderea corupţiei, cu ajutorul războiului axiologic, într-un stat sărăcit în mod deliberat şi planificat – cum se întîmplă de 10 ani în România – este mai mic şi chiar mai „moral“ decît costul acţiunilor care ar fi fost îndeplinite prin războiul fierbinte. Unul din obstacolele majore ale corupătorilor îl constituie Serviciile Secrete. De aceea, desfiinţarea sau, cel puţin, minimalizarea rolului lor şi coruperea unora dintre cadrele acestora au constituit tot timpul un obiectiv prioritar al celor interesaţi, atât din ţară, cât şi din afara ei.
După agresarea sistemului imunitar al Statului, nu trebuie să ne mai mire nici de ce pierde România în relaţiile cu „investitorii strategici“, cu ţările străine, fie ele prietene sau inamice. Pentru că, de exemplu, pe cehii care au devalizat întreprinderea TEPRO, din laşi, nu i-a impresionat pozitiv faptul că România nu a intrat cu armata în Cehoslovacia în august 1968.

Agresiunile axiologice contra culturii
În domeniile socialului, moralei, familiei, tineretului, agresiunile axiologice acoperă toate aspectele şi sunt deosebit de dure – de la substituirea valorilor identităţii naţionale cu valori mondialiste şi distrugerea morală a tineretului – viitorul ţării – pînă la sodomizarea copiilor. Ca de obicei, penetrează sub forme
aparent inocente, precum sunt filmele de desene animate difuzate de canalul TV Cartoon Network, extrem de agresive22, incitând la un comportament anormal. De exemplu, pe postul tv Fox Kids, în 2 noiembrie 2000, la difuzarea desenului animat The Tick, episodul Tick versus Chairface Chippendale, la ora 12 şi 46 de minute, se făcea această invitaţie: „Veniţi să mă vedeţi comiţînd cea mai îndrăzneaţă crimă din toate timpurile!“ Şi asta se vede într-un program „educativ“ pentru copii.

Consecinţa a fost relevată, între timp, de sociologi: creşterea delincvenţei juvenile şi, în final, a criminalităţii printre copii. Deja la televiziunea americană s-au difuzat cazuri în care elevii au fost împuşcaţi de colegii lor cu arme automate! Dar considerăm că este moral să ne rugăm ca această pecingine umană să nu se extindă pe tot mapamondul, aflat în curs de globalizare cu modul de viaţă american, ci să rămînă acolo, la ei, şi să găsească singuri mijloacele de a îndrepta ceea ce au stricat.

În genere, sunt propuse „valori“ ca individualismul exacerbat – antecamera anarhismului şi nihilismului –, egoismul, agresivitatea, sexualitatea, mercantilismul – a căror chintesenţă este profitul: banul este noul ideal promovat de morala Occidentului.

Simptomatic este faptul că, sub acelaşi paravan al „drepturilor omului“, este impusă, ca o nouă „valoare“, o antivaloare: homosexualitatea; deşi sodomia şi desfrîul au fost, în Biblie, cauza distrugerii Sodomei şi Gomorei. De aceea, disputele juridice şi publicistice în jurul articolului 200 din Codul Penal sunt oţioase, preţioase şi cauzatoare de confuzii acolo unde lucrurile sunt simple ca în gramatică: o greşeală intrată tot mai mult „în uz“ nu este legitimată ca „valoare“, ca fapt de „cultură“, ci rămine tot o probă de incultură, de agramatism. De exemplu, expresia „catastrofă umanitară“ rămîne tot o prostie oricît de mulţi ar fi ziariştii imbecili, vorbeţii de la radio-tv şi intelectualii inculţi care o folosesc. Tot astfel, homosexualitatea nu poate să fie o valoare, un „drept“ al individului, cîtă vreme, din totdeauna, a fost expresia incapacităţii individuale şi sociale de a-l iubi pe „celălalt“. De fapt, bărbatul care nu poate trăi, care nu cunoaşte voluptatea produsă de dragostea trupească şi sufletească pentru o femeie (şi reciproc) este un estropiat, este un ins bătut de Dumnezeu, literalmente. Apoi, în genere, iubirea aproapelui – a altului tău – este opusul iubirii de sine, care este o variantă egocentrică a homosexualităţii – un fel de onanie (de la biblicul Onan). Homosexualitatea impusă ca „valoare“ de Occident atestă, indubitabil, că el este anticreştin, antiortodox şi, esenţialmente, antiuman şi, pe cale de consecinţă logică şi faptică, satanist. Declinul Occidentului se produce, acum, într-o mai mare proporţie şi cu o mult mai mare viteză decît pe vremea lui Oswald Spengler – deoarece trăim în epoca tranzienţei, adică a accelerării schimbării, după definiţia lui Alvin Toffler.

Cîţi homosexuali are România? Zece-douăzeci de mii?! Să zicem, exagerînd puţin, o sută de mii de homosexuali (aici includem şi lesbienele, pedofilii, zoofilii etc., adică pe toţi cei care nu sunt normali, care nu formează cuplul bărbat-femeie). Asta ar însemna, ipotetic, circa 0,5 la sută din populaţia ţării, deci o pondere derizorie comparativ cu proporţia lor la olandezi, belgieni, francezi, britanici, americani etc. În acest sens, iată cîteva relatări care nu pot fi bănuite de părtinire: „În Italia şi Spania, problema legalizării cuplurilor de homosexuali este la ordinea zilei. Şi, de asemenea, provoacă proteste în mediile catolice, după cum o dovedeşte o pagină întreagă, publicată recent în Osservatore romano. Însă, în Franţa, actualitatea este şi mai arzătoare. Conferinţa pe tema familiei, care urmează să aibă loc în luna iunie, trebuie să combată politica guvernului în acest domeniu. Grupurile şi asociaţiile familiştilor solicită sprijin pentru ca doleanţele celor din Gay Pride să nu lovească în revendicări familiilor creştine cumsecade“23.

lată şi un citat din publicistica României pe cale de a intra, cu spatele, în Europa şi dincolo de ea: „Biserica Unitariană este şi mai tranşantă în această privinţă. În luna martie, unitarienii au avut o şedinţă în care s-a discutat dacă Biserica Unitariană ar trebui să ia o hotărîre referitoare la homosexualitate. Nu s-a reuşit să se ajungă la un consens în această privinţă. Conducerea Bisericii Unitariane consideră Biserica lor una universală, cu sediul în S.U.A. De acolo pornesc înspre România ideile atragerii homosexualilor spre biserică. (…) Grupul majoritar este de părere să se facă servicii religioase pentru homosexuali, chiar şi căsătorii. Unitarienii din această grupare fac şi cununii religioase între parteneri de acelaşi sex, dar nu oficial. În România nu a fost nici un astfel de caz pînă acum. A treia grupare o reprezintă radicalii, care sunt pentru homosexuali. Aceştia sunt cei care au vizitat biserica universală din America“24. Cu alte cuvinte, să fie la ei acolo şi să nu se răspîndească mai departe.

În acest context, devine evident că este o veritabilă agresiune axiologică organizarea, la Bucureşti, a unui „congres“ mondial al homosexualilor. În autoapărare, ar fi trebuit să reedităm evenimentele biblice; să-i fi stropit cu smoală şi să le dăm foc respectivilor „congresmeni“. În comparaţie cu minerii români care s-au sinucis incendiindu-se, ar fi o „pierdere colaterală“ suportabilă pentru omenire – ba chiar ne-băgată în… seamă.

Învăţămîntul este „locul geometric“ de concentrare şi, apoi, de diseminare a teoriilor tuturor valorilor. În consecinţă, din cauza valenţei sale de formare şi educare a cetăţenilor şi, îndeosebi, a tineretului, a forţei de muncă, a cadrelor de conducere la toate nivelurile societăţii, învăţămîntul este obiectivul strategic prioritar al războiului axiologic. În urmă cu peste douăzeci de ani, contele Alexandre de Marenches avertizase (în zadar, căci nimeni nu e profet în ţara lui, fie el şi conte, fie ea şi Franţa), că războiul atipic nu mai implică ocuparea teritoriului, ci cucerirea minţii şi sufletului oamenilor; iar aceasta necesită ocuparea instituţiilor formatoare de idei, caractere, opinie şi stări de spirit: Universitatea, Biserica, mass media, partidele, organizaţiile obşteşti etc. – toate acestea cu scopul înlocuirii valorilor naţionale ale statului agresat cu altele, străine şi opuse, pentru a institui o nouă ordine: „Într-un cuvânt, ceea ce eu numesc «ordinea invers㻓25. Să reţinem un fapt extrem de important: contele de Marenches este un autentic naţionalist francez, nu român. Şi nu ne-ar mira să aflăm mai tîrziu că, deşi anii cît el a dirijat S.D.C.E-ul au semnificat etapa cea mai glorioasă din istoria lui, a fost debarcat de la conducere tocmai fiindcă era prea naţionalist!

Principala formă de mişcare a agresiunilor axiologice este „reforma“ învăţămîntului. Valoarea deosebită a sistemului de până acum din învăţământul românesc a fost, adeseori, recunoscută de specialiştii străini oneşti şi obiectivi. Recent, ea a fost atestată şi de medaliile de aur obţinute de români la Olimpiada de la Sidney – unde s-a produs o veritabilă agresiune axiologică (dublată de o escrocherie patentă), văzută de toată lumea – şi la Olimpiada de informatică din China. O dovadă certă şi cuantificabilă, în acest sens, este faptul că specialiştii români – în aceste ultime luni îndeosebi cei din informatică – sunt racolaţi de ţări mari şi „democratice“, cu tradiţii, producîndu-i, astfel, României, o hemoragie de cadre (în care a investit sume uriaşe), privînd-o de forţa de muncă superior calificată, necesară relansării economice.
Vectorii principali ai agresiunilor: cadre de conducere din minister, comisiile de evaluare a manualelor aşa-zis „alternative“26, autorii acestora ş.a. Cazul manualelor de istorie şi de limba română este cunoscut sub aspectul lor scandalos, dar faţetele absconse şi efectele lor nocive se vor revela mai tîrziu, cînd efectele asupra noilor generaţii vor fi mult mai greu de înlăturat. De altfel, aceasta este şi explicaţia grabei cu care se „reformează“ învăţămîntul: pentru ca să se distrugă mai repede sistemul de educaţie naţională de pînă acum, astfel încît să fie mai greu de corectat. Referitor la devalorizarea Istoriei – „prima carte de învăţătură a unui naţii“, cum spunea Nicolae Bălcescu –, elocvent este cazul tandemului Sorin Mitu-Lucian Boia, cu a lor „teorie“ a „demitizării“ Istoriei României; aceasta, în contrast flagrant cu hiperbolizarea istoriei Hungariei, îndeosebi în acest an al „mileniului“, care „mileniu“, luat la bani mărunţi, nu s-ar întinde cu mult peste un secol. În acest sens, simptomatic este faptul că, în afară de cîţiva mercenari autohtoni, cei mai numeroşi lăudători ai acelor doi istorici români sunt prietenii lor din Hungaria (Moghioria, cum întemeiat propune Josif Constantin Drăgan).
În domeniul cultic, agresiunea axiologică este îndreptată contra Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.), deoarece, alături de Statul Naţional, este unul din stîlpii de bază ai structurii de rezistenţă a poporului român. Şi aceasta întrucît Biserica Ortodoxă Română predică morala absolută, a cărei expresie laconică este Decalogul. Distrugerea, în perspectivă, a poporului român se face distrugîndu-i – acum, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă – tineretul, iar acesta este demolat inducîndu-i-se, ca prim pas, relativizarea şi inversarea valorilor morale, politice, artistice prin manualele fals şi agramat zise „alternative“; apoi, în paşii următori, inculcîndu-i-se imoralitatea, anarhismul, nihilismul, satanismul. Or, pavăza esenţială a familiei şi, implicit, a tineretului este morala ortodoxă. De aceea, Biserica Ortodoxă Română este ţinta agresorilor de toate calibrele, de la unii ca Mircea Mihăieş, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, H.-R. Patapievici, Dan Pavel etc., pînă la Departamentul de Stat al S.U.A.

În acest război cultic, alţi vectori importanţi sunt liderii, clerici şi laici, ai cultului catolic oriental de rit bizantin (ex-greco-catolic), reuniţi în Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (P.N.Ţ.C.D.). Aceştia au lansat sloganul diabolic restitutio in integrum. Numai că acest principiu de drept nu are nici o dimensiune teologică – deoarece ar însemna, în consecinţă, revenirea la Ortodoxie a ex-greco-catoliciior –, ci are doar o conotaţie politico-economică: adică numai ei ar avea valoare de conducători şi ţinută morală – în pofida stigmatului generic de duplicitate, de iezuitism, conţinut de hybris-ul din care provin – şi, de aceea, voiau toate funcţiile de conducere şi toate proprietăţile pe care le avuseseră greco-catolicii înainte de 1948 şi, vorba lui Voltaire, încă ceva pe deasupra – toate investiţiile făcute de Stat (de popor) în ultima jumătate de veac în respectivele proprietăţi.

Dar, de la pretenţia restituirii fostelor proprietăţi ale greco-catolicilor – la care ex-greco-catolicii, oricum, nu mai aveau dreptul –, liderii catolicilor orientali de rit bizantin au extins aplicarea respectivului principiu la toate domeniile: la fondul funciar, la păduri, la subsol etc. Numai că, în acest mod, ţărăniştii „naţionalişti“ au creat premisele reinstituirii horthysmului în Transilvania. Ne rezumăm la a releva doar aceste aspecte, deoarece, în vara lui 1999, au apărut două studii pe această temă, aproape exhaustive: „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“, de Theodor V. Alexandru27, şi „Calamitatea României: restitutio in integrum“, de Apostol Uceanu28. Le semnalăm pentru acribia lor ştiinţifică şi pentru că sunt unicate în publicistica noastră.

În încheiere, trebuie să subliniem o idee care, multă vreme, va fi insuficient relevată: în cadrul opoziţiei Occident-Orient, Occidentul este prezentat, de obicei, ca fiind catolic. Aceasta este o gravă eroare, care stă la baza unor judecăţi de „valoare“, evident, greşite şi ele. Deoarece Occidentul este preponderent protestant, deci anticatolic. Şi, pe această linie a protestului, a contestaţiei, a „modernizării“ cultice – pornind de la exemplul faimosului aggiornamento al Bisericii romano-catolice –, Occidentul este eminamente sectant, acum existînd sute de secte, în continuă proliferare şi de un prozelitism extrem de agresiv.

În acest sens, peremptoriu este faptul că, exceptîndu-l pe J. F. Kennedy – care era catolic –, toţi preşedinţii S.U.A. au fost baptişti. Mai mult, tot în S.U.A. a fost înfiinţată Biserica Satanistă (horribile dictu!), de către hungurul-american Sandor LaVey, această „biserică“ fiind membru cu drepturi depline în Consiliul Mondial al Bisericilor!

Nu este, deci, de mirare că „valorile“ promovate de Occident – de la filmele sexy, porno, cu violenţă etc. pînă la muzica psihedelică, de la apologia corporaţiilor transnaţionale pînă la idolatrizarea profitului cu orice preţ, de la propaganda făcută „modului de viaţă american“ pînă la contestarea statului-naţiune –, toate aceste non-valori sunt „valori“ sataniste, mondialiste, globaliste, impuse pentru a institui „ordinea inversă“, în exprimarea contelui de Marenches.

Iată de ce pierde România: pentru că, parafrazînd titlul cărţii29 regelui Carol al ll-lea – publicată în 1995 de către nepotul său, Paul Lambrino –, România a intrat „în zodia Satanei“, adică în zona de influenţă a Occidentului. Căci războiul axiologic este substituirea valorilor autentice cu falsuri, cu înşelăciuni, este aplicarea în practică a vicleniei Satanei, care pretinde că el, Satana, nu există pentru simplul motiv că el ar fi veritabilul Dumnezeu.

Problema gravă care se pune este cînd se va trezi lumea şi va cunoaşte adevărul şi, în speţă, cînd se va deştepta Poporul Român?!

Bibliografie
1. Nicoleta Savin, „Potrivit afirmaţiilor generalului de brigadă Ion Oros, România se află în pragul unui «război de tip special»“, Evenimentul zilei, nr. 1867, 17 august 1998, pag: 3. Vezi şi: Cristian Tudor Popescu, „Vrem să aderăm la N.A.T.O. sau să declarăm război N.A.T.O.?“, Adevărul, nr. 2556, 18 august 1998, pag. 16.

2) Cf. Naţional, nr. 33, 23 iulie 1997, pag. 3.

3) Dr. ec. Florea Dumitrescu, „După 10 ani pierduţi, este pus în pericol viitorul României (12)“, România Mare, nr. 535, 13 octombrie 2000, pag. 20.

4) Ibidem, nr. 536, pag. 19.

5) Cezar Mihalache, „Nu ne tăiaţi aripile“, Naţiunea, nr. 70(536), 1-7 noiembrie 2000, pag. 3.

6) *** „Restitutio in integrum provoacă / Deşertificarea Judeţului Bacău“, Azi, nr. 2279, 28 iunie 2000, pag. 12.

7) Bianca Nae, „Jaf ca-n codru“, Jurnalul Naţional, nr. 2232, 18 septembrie 2000, pag. 3.
8) Ştefan Munteanu, „În perspectiva ocupării Ardealului / Ungurii au ocupat strategic Defileul Bicazului“, Ultima oră, nr. 227, 2-8 septembrie 1998, pag. 3.

9) Eugen Ciufu, Cristian Ghica, „Statul român este, în continuare, «Frumoasa adormită» în relaţia cu Ungaria / Terenuri strategice din Transilvania sunt achiziţionate mascat de firme ungureşti“, Jurnalul Naţional, nr. 1804, 3 mai 1999, pag. 3.

10) Dr. ec. Florea Dumitrescu, „După 10 ani pierduţi, este pus în pericol viitorul României (10) “, România Mare, nr. 533, 29 septembrie 2000, pag. 19.

11) Ion Solcanu, „Privatizare à la Radu Sârbu“, Ultima oră, nr. 479, 7 septembrie 2000, pag. 1.

12) *** Jane’s Foreign Report: „Liderii români, conştienţi de faptul că nu au alternativă, vor grăbi privatizarea, iar la Bucureşti se vor găsi adevărate chilipiruri“, articol prelucrat în Cotidianul, nr. 2428, 9 august 2000, p. 4.

13) Departamentul Anticorupţie al P.R.M., „Aşa a fost jefuită Banca Agricolă de 9.000 de miliarde de lei (1) “, România Mare, nr. 533, 29 sept. 2000, pag. 19.

14) I. Manolescu, „Banca Internaţională a Religiilor – victima intereselor unor persoane din B.N.R.? “, Ultima oră, nr. 518, 1 noiembrie 2000, pag. 1 şi 3; similar, vezi şi: Un anonim din B.N.R., „Primim la redacţie o scrisoare adresată fostului preşedinte al Băncii Internaţionale a Religiilor“, România Mare, nr. 534, 6 octombrie 2000, pag. 18; I. Antonescu, „Uciderea băncilor – o acţiune premeditată de Banca Naţională“, România Mare, nr. 537, 27 octombrie 2000, pag. 19; Ramona Vlad, Almona Ţilea, „În cursa pentru distrugerea băncilor româneşti, Mihai Bogza a sărit EXIM BANK, deoarece se ocupa de administrarea ei“, Ultima oră, nr. 518, 1 noiembrie 2000, pag. 5.

15) Cf. Pierre de România, „Fratele trădat – o armă mediatică“, România Mare, nr. 483, 15 octombrie 1999, pag. 21.

16) Ion Mustaţă, „Corespondenţă din Geneva / O problemă europeană: ţiganii“, Naţiunea, nr. 70(536), 1-7 noiembrie 2000, pag. 8.

17) Gena Saru, Beatrice Nechita, „Generalii ameninţă?“, Libertatea, nr. 3121, 1 noiembrie 2000, pag. 1 şi 3.

18) Alina Grigore, Christian Levant, „Generalii se adună“, Evenimentul zilei, nr. 2547, 1 noiembrie 2000, pag. 3. Vezi şi: X. M., „Nebunia scindează România / Generalul Chelaru a fost scuturat de pe craca M.St.M. de soldatul Frunzăverde“, Ultima oră, nr. 518, 1 noiembrie 2000, pag. 1 şi 3.

19) Grupajul realizat de Adriana Duţulescu, Ioana Mandache, Mihaela Onofrei, „Ce vor generalii?“, Naţional, nr. 1042, 2 noiembrie 2000, pag. 3.

20) Doru Dragomir, „Noul şef al S.M.G. a vorbit şi el despre / Probleme în sudul României“, Cotidianul, nr. 2811, 2 noiembrie 2000, pag. 1.

21) G-ral C.A., dr. Mihail Popescu, „Sfera de influenţă şi interes a României este marcată de convulsii accentuate şi confruntări de interese“, Cotidianul, nr. 2771, 16-17 septembrie 2000, p. 8.

22) Vezi N. Lazarev, Karma sau armonia dintre fizic, psihic, spirit şi destin, Editura Moldova, 1995.

23) Beatrice Jerome, „Cînd Vaticanul pune mîna pe C.U.S.“, L’Evénement du Jeudi, nr. 704, 30 aprilie-6 mai 1998, pag. 30.

24) Ovidiu Pop, „Biserica Unitariană oficiază cununii unisex“, Jurnalul de Dimineaţă (Bihor), nr. 1630, 13 septembrie 2000, pag. 7.

25) Christine Ockrent, Contele de Marenches, Consilier de taină al Puterii. Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pag. 281-282.

26) Vasile I. Zărnescu, „O sintagmă idioată: manualele alternative“, Timpul – 7 zile, nr. 48-49/1999; idem, în România Mare, nr. 489, 26 noiembrie 1999, pag. 20, cu continuare în nr. 490-496; idem, în Ultima oră, nr. 295, 13 decembrie 1999, pag. 7, cu continuare în nr. 296-298/1999, 300-313/2000.

27) Theodor V. Alexandru, „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic (1)“, Politica, nr. 391, 25 septembrie 1999, pag. 16; continuare în nr. 392-402.

28) Apostol Uceanu, „Calamitatea României: restitutio in integrum (1)“, România Mare, nr. 458, 23 aprilie 1999, pag. 6; continuare în nr. 459-483.

29) Regele Carol al ll-lea, În Zodia Satanei, reflexiuni asupra politicii internaţionale. Editura Universitaria, 1994.

30 Noiembrie 2000

ADDENDA
 
Aşa cum am mai relevat cu prilejul republicării unor articole, toate temele abordate aici, atunci, in nuce, au fost dezvoltate ulterior, mai mult sau mai puţin, în alte studii – în cazul în care nu fuseseră, deja, tratate anterior, precum e cazul celor evidenţiate la punctele 27 şi 28 din bibliografie, publicate, din motive evidente, sub pseudonim. Între timp, ele au fost republicate on line, cele mai multe în serial. Pentru a veni în sprijinul cititorilor, dau o listă sumară a acestora, menţionînd, în cazul serialelor, cel mai adesea doar ultimul episod, întrucît el indică, la începutul paginii, hyperlink-urile care trimit la episoadele premergătoare.

1. Vasile I. Zărnescu (Theodor V. Alexandru), „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“, aici: episodul 1 http://ro.altermedia.info/index.php?p=8709;
episodul 2 http://ro.altermedia.info/index.php?p=8710;
episodul 3 http://ro.altermedia.info/index.php?p=8714;
episodul 4 http://ro.altermedia.info/index.php?p=8719;
episodul 5 http://ro.altermedia.info/index.php?p=8731.

2. Vasile I. Zărnescu, „Apariţia şi dispariţia cultului ex-greco-catolic, pe http://ro.altermedia.info/politica/aparitia-si-disparitia-cultului-greco-catolic-4_9199.html#more-9199.

3. Idem, „Impostura catolicilor orientali“, pe http://ro.altermedia.info/minoritati/impostura-catolicilor-orientali-7_9059.html#more-9059.

4. Idem, „Culpabilizarea Bisericii Ortodoxe Române, o campanie satanistă“, pe http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/culpabilizarea-bisericii-ortodoxe-romane-o-campanie-satanista-ultima-parte_7944.html.

5. Idem, „Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea Naţională“, pe: http://ro.altermedia.info/opinii/biserica-ortodoxa-romana-si-securitatea-nationala_7738.html.

6. Idem, „Devalorizarea leului: armă a războiului axiologic“, pe:
http://ro.altermedia.info/antisistem/devalorizarea-leului-arma-a-razboiului-axiologic-1_20398.html
http://ro.altermedia.info/antisistem/devalorizarea-leului-arma-a-razboiului-axiologic-2_20402.html
http://ro.altermedia.info/antisistem/devalorizarea-leului-arma-a-razboiului-axiologic-3_20404.html.

7. Idem, „Maghiarismul – sorgintea fascismului“, pe: http://ro.altermedia.info/minoritati/maghiarismul-%E2%80%93-sorgintea-fascismului-3_19282.html#more-19282.

8. Idem, „Reinstituirea horthysmului“, pe: http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/reinstituirea-horthysmului-ultimul-episod_8638.html#more-8638.

9. „Esenţa hungarismului este antiromânismul“, pe: http://ro.altermedia.info/minoritati/esenta-hungarismului-este-antiromanismul-3_8973.html .

10. Idem, „Problema holocaustului“, pe: http://ro.altermedia.info/politica/problema-holocaustului-2_10063.html#more-10063.

11. Idem, „Holocaust-ologii – vectori ai războiului axiologic“, pe: http://ro.altermedia.info/politica/holocaust-ologii-vectori-ai-razboiului-axiologic-5_10948.html#more-10948.

12 Idem, „Înnegresc ţiganii imaginea României?!“, pe: http://ro.altermedia.info/minoritati/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei_7929.html.

13. Idem, „Ţiganii – vectori ai războiului axiologic contra României“, pe: http://revista-epoca.ro/%E2%96%BAvoci-eretice/vasile-zarnescu-%E2%80%9Etiganii-vectori-ai-razboiului-axiologic-contra-romaniei%E2%80%9C/.

14. Idem, „România va deveni groapa de gunoi etnic a Europei“, pe:
http://ro.altermedia.info/minoritati/romania-va-deveni-groapa-de-gunoi-etnic-a-europei-1_21195.html
http://ro.altermedia.info/general/romania-va-deveni-groapa-de-gunoi-etnic-a-europei-2_21200.html
http://ro.altermedia.info/minoritati/romania-va-deveni-groapa-de-gunoi-etnic-a-europei-3_21208.html
http://ro.altermedia.info/minoritati/romania-va-deveni-groapa-de-gunoi-etnic-a-europei-4_21215.html
http://ro.altermedia.info/minoritati/romania-va-deveni-groapa-de-gunoi-etnic-a-europei-5_21221.html.

15. Idem, „Satanizarea Securităţii: atentat la Siguranţa Naţională“, pe: http://ro.altermedia.info/general/satanizarea-securitatii-atentat-la-siguranta-nationala-6_18427.html#more-18427.

16. Idem, „Insecuritatea Securităţii Naţionale“, pe: http://ro.altermedia.info/politica/insecuritatea-securitatii-nationale-14_18205.html.
 
Fireşte, unele teme ale acestui articol au fost dezvoltate, pe anumite detalii, şi în alte materiale, pe care, pentru a nu încărca textul acum, nu le-am mai menţionat, dar care se regăsesc pe Internet, precum şi în bibliografia unora dintre articolele enumerate mai sus. Pe de altă parte, menţionez că multe dintre acestea au fost preluate de alte reviste on line sau semnalate pe alte site-uri şi pot fi regăsite, uşor, dînd căutare pe Google.

12 noiembrie 2010
Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

2014/09/12

Asupra necesităţii eliberării României

Iată cum o propagandă subtilă, cea americană, s-a folosit din plin de toate aceste defecte şi a transformat poporul român într-o masă amorfă, lipsită de voinţă, căzută în genunchi şi care oferă, cu umilinţă şi cu mâinile tremurânde, tot avutul său “zeilor americani”. Şi care acceptă, cu bucurie şi cu servilism maxim, toate cadourile oferite de NATO. Spectacolul greţos oferit de canalele TV româneşti este cât se poate de elocvent în acest sens.
Ce-i mai important, toate aceste cadouri otrăvite costă. O nimica toată: 2% din produsul intern brut al României. Pentru o Românie sărăcită, cu o industrie şi agricultură distruse de “reforme” şi cu activele date pe mâna corporaţiilor transnaţionale, acest 2% este mult prea mult! Ar putea strânge România aceşti bani ? Într-un singur mod: să-şi recâştige pieţele de desfacerea pierdute (culmea, aflate chiar pe teritoriul considerat de NATO drept inamic !), să naţionalizeze ce a dat aproape gratis corporaţiilor transnaţionale, să producă, să exporte şi să încaseze bani. Este o utopie,cumva? Da,în contextual actual. Ei bine, la fel de utopică este acea contribuţie de 2% din PIB pentru NATO!
Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2014_09_10/Plata-pentru-libertatea-de-a-muri-0638/

2014/08/25

Definirea democraţiei

Există o deosebire între exercitarea puterii colective  a unui popor, exercitarea puterii colective într-o organizaţie umană şi exercitarea puterii colective într-un grup uman. Confundarea modului de exercitare a puterii în cele trei entităţi duce la concluziile pseudoştiinţifice propagate de agenţii capitalismului care se bazează pe efectele procesului capitalist postpucist de învăţare care a produs în 25 de ani zombii intelectuale incapabile să-şi construiască o viaţă colectivă independentă.

Propagandiştii capitaliştilor încalcă principiul identităţii în gîndire atunci când afirmă că normele negării puterii poporului nu pot fi aplicate grupurilor şi organizaţiilor. Nu există identitate între popor, organizaţie şi grup uman. Poporul este mai mare, are o mişcare dominant naturală în timp ce organizaţiile şi grupurile au mişcări dominant sociale. Poporul este divers şi imprevizibil sub aspectul creativităţii în timp ce organizaţiile şi grupurile sunt cognoscibile sub aspectul tendinţei creative.

Propagandistul capitaliştilor caută să acrediteze ideea că judecăţile adevărate despre popor sunt adevărate şi referitor la grupuri şi organizaţii umane.

Definirea naţionalismului

Naţionalismul este o orientare superficială în doctrinele politice. Pe lângă faptul că este creaţie recentă în istoria Umanităţii naţionalismul este expresia inconsecvenţei ştiinţifice şi a fricii de represiunea capitalistă şi comunistă. Dacă cele două represiuni nu ar exista cercetătorul ar ajunge la cunoştinţe ştiinţifice despre specia umană. Acest termen-surogat noi îl folosim până la dispariţia capitaliştilor şi a impostorilor comunişti. Deci în prezent naţionalistmul se dezbate în condiţii de provizorat gnoseologic.

2014/08/07

Mecanismul basarabean al prostituării


Înfiltrarea prostituatelor în România capitalistă are diferite metode. Una dintre ele este legalizarea intrării prostituatelor pe teritoriul românesc.
Să luăm varianta Basarabiei care a fost adusă de capitaliști la limita sărăciei. O fată din Chișinău tâmpită de propaganda proxenetă a Occidentului cere mamei sale care și ea a fost prostituată câtă vreme a avut calități reproductive să îi dea procură la notar să se deplaseze în România conform legii însoțită mascat de un cetățean român care apare în calitate de tutore pentru fata minoră de 16 ani. Cetățeanul român funcționează doar ca paravan pentru tânăra prostituată basarabeancă minoră care se prezintă cu acte de elevă de liceu ca venind pentru studii.
Imediat ce prospătura ajunge în România se debarasează de cetățeanul român pentru a se pune la dispoziția clienților poftitori de cur tânăr. Dacă însoțitorul se prinde de șmecherie și o denunță la poliție prostiotuata câștigă teren deoarece poliția este un bun intermediar pentru emanciparea unei prostituate minore: invocă legea emancipării adolescentului și profită de actul notarial ilegal care oferă posibilitatea deplasării autonome a minorei pe teritoriu românesc fentându-l pe românul naiv care a vrut să o ajute.
Pentru o prostituată minoră timpul este un element prolific. Cu cât trece timpul cu atît câștigă teren social de prostituție: persoane din ce în ce mai diversificate persoane din ce în ce mai calificate în prostituție, persoane din ce în ce mai înstărite. Între cel ce vrea să combată prostituția și prostituata mionoră este o luptă contra cronometru. Începând de la notarul infractor și părintele proxenet și continuând cu cetățeanul român intermediar ca apoi să se consolideze cu protecția polițiștilor locali și sfîrșind la marii proxeneți tot lanțul capitalist al proxenetismului și prostituării se consolidează contra cronometru: înttre 16 și 18 ani minunata adolescență se transformă într-o exuberantă mașinărie sexualo-bănească capitalistă.
La această complexă activitate contribuie mai mulți factori organizați ai sistemului social capitalist. Pe de o parte sărăcirea populației Basarabiei, pe de alta momirea cu minciuna occidentală împreună cu manipularea bănească. Mecanismul prostituării este una din întruchipările economiei de piață. Este acea întruchipare în care organele sexuale devin mijloace de câștigare a banilor. Dacă organele sexuale nu satifac cererea sexuală adeptele capitalismului sexual suplinesc deficitul cu alte mădulare ale trupului.
Din punct de vedere social mecanismul capitalist al prostituării este unanim recunoscut și considerat ca fiind normal; satisface mai multe cereri. De aceea îi cade bine și părintelui și notarului și intermediarului și polițistului și proxenetului și popilor și consumatorului final. Toată lumea este fericită în cea mai bună dintre lumile posibile: lumea lui Dumnezeu.

2014/07/30

Reamintirea armei prostituării

În panoplia culturii capitaliste postpuciste avem câteva posturi de televiziune bucaliste care se vor avangarda civilizatoare a naţiunii.

Sub pretextul  civilizării prooccidentale aceste veceuri informaţionale introbagă în conştiinţa română prezentă toate pestilenţele capitalismului occidental: pornografia, exhibiţia, prostituţia masculină şi feminină şi alte closetisme ideologice şi practice imperialiste. În spatele acestor manţocării culturale se ascunde rasa ţigănească ce prin intermediul unor reprezentanţi mai chipeşi atacă furibund moralitatea română. Metoda este investigarea raporturilor sexuale dintre indivizi români pe care le studiază şi le disecă în văzul poporului pe post de emisiuni educative informative sau de divertisment. În realitate funcţia emisiunilor de gestionare a closetelor sexuale ţigano-româneşti nu este educarea, informarea sau distrarea ci cunoaşterea compoziţiei, structurii şi funcţionării valorice, atitudinale şi caracteriale a românilor pentru ai putea ulterior înjosi şi substitui.

Personajul social care s-a conturat în anii postpucişti în zona degradării a românilor prin linia sexual-erotic-familială este un sugaci al culturii occidentale de şanţ. El ţine evidenţa cururilor din România, instigă la imoralitate , la descompunerea familiilor, la destrăbălarea fetelor, a băieţilor, a bărbaţilor şi femeilor  şi la spurcarea climatului psiho-social şi interpersonal.

Gestionarea raporturilor sexuale în societatea românească este o ocupaţie specific capitalistă şi se hrăneşte pe ea însăşi creându-şi singură publicul halitor de slobozenii animalice emise de  bordeliştii televizaţi.

Gestionarul belirii este un personaj al pestilenţelor, un vierme ce trăieşte din urina, fecalele şi dejecţiile sexuale  ale Bucureştilor şi ale câtorva oraşe mari din România. El trăieşte pe banii voştri români dându-vă în schimb mizerii televizate. Păzitorul frecărilor capitaliste este  un individ neformat şi nerealizat cultural şi profesional jucând rolul de sculă tâmpitoare în mâna duşmanilor voştri care vor să acrediteze ideea că o crimă sexuală poate fi o cultură şi o profesie. Nu vă lăsaţi tâmpiţi.

Această categorie de paraziţi sociali este adunată şi structurată de oamenii de televiziune conform unei ideologii ale cărei constante sunt imoralitatea, ilegalitatea, antiromânismul, antiumanismul  adică sintetic zis,  crima.

În aceste condiţii tot mai multe fete îşi fac ideal din prostituţie ( sex normal, sex oral, sex anal etc.), din dezumanizare, din animalizare, din autodistrugere.

Români începem să avem o culpă;  o culpă de 20 de ani de postpucism capitalist şi creştin , o culpă care creşte asupra noastră cu fiecare om tânăr care se nenoroceşte sub ochii noştri. Începem să fim vinovaţi faţă de tineretul  pe care îl lăsăm pradă duşmanilor noştri naţionali.

Este timpul să luăm o atitudine faţă de aceşti indivizi pestilenţiali hauardiţi la televiziunile capitaliste dar şi faţă de patronii lor care şi-au făcut din profit valoarea supremă în viaţă trecându-l pe om la nivelul curului. Activitatea lor de gestionare vaginală şi penisală nu vizează vaginul şi penisul cum pretind realizatorii emisiunilor ci vizează partea psihică a omului mai precis degradarea conştiinţei românilor scopul lor fiind alterarea românului până la stadiul biologic de animal pentru a-l suprima mai uşor în final.

2014/07/27

Necesitatea întregirii Daciei

Necesitatea întregirii României

Published 18/09/2008 | By Vasile Zarnescu

http://www.altermedia.info/romania/2008/09/18/necesitatea-reintregirii-romaniei/



Procesul început, pe 2 septembrie, la Haga, de România contra Ucrainei, având drept obiect contestarea abuzurilor comise de către Ucraina privind statutul Insulei Şerpilor – cedată neîntemeiat Uniunii Sovietice de către trădătorul Eduard Mezincescu –, mă îndreptăţeşte să republic articolul de mai jos, care a fost tipărit în revista SANTINELA, nr. 15, aprilie 2007, pag. 11, întrucât este la fel de actual.
***
Rusia încă se mai luptă cu Mareşalul Antonescu
Moscova îşi exprimă totala surprindere în legătură cu recenta decizie a Curţii de Apel Bucureşti de a-l reabilita pe Ion Antonescu – «dictator fascist şi criminal de război, care s-a aflat la cârma României în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial», a declarat, ieri, pentru RIA Novosti, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe de la Moscova, Mihail Kamanin, citat de Rompres. Potrivit oficialului rus, «decizia Curţii de Apel române nu poate fi percepută altfel decât ca o ofensă adusă victimelor celui de-Al Doilea Război Mondial sau o tentativă de revizuire a rezultatelor acestei conflagraţii şi o încercare de a uita lecţiile războiului“. (…) „Exonerarea acestui acolit al fasciştilor, ale cărui crime împotriva populaţiei civile în teritoriile U.R.S.S., ocupate pe atunci de nemţi, sunt încă vii în memoria multora, contravin[e], în esenţă şi în logica reglementărilor postbelice, documentelor finale ale procesului de la Nürnberg», şi-a continuat Kamanin criticile la adresa lui Antonescu“ (vezi L.P., „Moscova face caz de reabilitarea lui Antonescu“, în Ziua, nr. 3869, 2 martie 2007).
Pentru a fi mai clari în ceea ce vom declara în continuare, facem câteva precizări spre a ne „clarifica termenii“: 1) noi vrem să fim prieteni cu Rusia, să întreţinem relaţii de colaborare pe principiile egalităţii, suveranităţii şi neamestecului în treburile interne; 2) noi suntem, prin geografie şi contextul geopolitic, vecini cu Rusia şi avem toate motivele să întreţinem şi să dezvoltăm comerţul în condiţii echitabile; 3) noi vrem să reluăm relaţiile de prietenie cu Rusia, cel puţin pentru faptul că, după ce i-am aşteptat pe americani 50 de ani, acum, că au venit, ne-au devenit dezagreabili în mult mai scurt timp decât ne deveniseră sovieticii timp de 50 de ani! De aceea, ne surprind profund neplăcut afirmaţiile purtătorului de vorbe de ocară al Ministerului de Externe al Rusiei.
În acelaşi scop, al clarificării, mai facem alte câteva precizări.
1. Trebuie să amintim, lapidar, că U.R.S.S. a ratificat Pactul Briand-Kellogg – care defineşte agresorul –, ratificare precedată de „Protocolul Litvinov“. În consecinţă, primul ultimatum dat Românei de U.R.S.S., în 26 iunie 1940 – care, conform Dreptului internaţional, este un ultimatum calificat –, este echivalent cu o declaraţie de război. Al doilea ultimatum, cel din 27 iunie 1940, prin termenii ameninţători folosiţi şi prin încălcarea lui, manu militari, a reprezentat o veritabilă „declaraţie de război“ – prevăzută de Convenţia a III-a de la Haga, din 18 octombrie 1907. În consecinţă, U.R.S.S., chiar dacă nu a făcut oficial declaraţia de război necesară conform Convenţiei, a comis una efectivă şi a devenit agresorul care a atacat mişeleşte România şi i-a răpit teritoriile cunoscute: Basarabia (până la Gurile Dunării şi la Nistru), nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei – acesta nici măcar nu fusese inclus în Pactul Ribbentrop-Molotov! Până în 4 iulie 1940, când Armata Română s-a retras strategic şi când sovieticii au atins „linia de demarcaţie pe Prut“ – şi nu noua „frontieră“ – cum falsifică ei Istoria, câteva unităţi româneşti au angajat lupte grele cu invadatorii şi de fiecare dată sovieticii au bătut în retragere. Ulterior, până la 22 iunie 1940, U.R.S.S. a comis sistematic provocări armate la graniţă – soldate cu morţi numai de partea română! –, în speranţa că România va riposta, iar U.R.S.S. va avea ocazia să intre cu trupe, cum intenţiona mereu. Aşadar, din 28 iunie 1940 până în 22 iunie 1941, între România şi U.R.S.S. a fost stare de război, mascată de un armistiţiu tacit, dar încălcat sistematic de U.R.S.S. Dar nu există nici un act oficial, vreun „Acord“ bilateral româno-sovietic atestând o „înţelegere“ privind „noua frontieră“ pe Prut, care ar fi fost stabilită în urma agresiunii de după 28 iunie 1940 – cum avea să pretindă U.R.S.S., după 9 mai 1945, denaturând mereu adevărul, tocmai pentru a întreţine, în opinia publică internaţională, falsa idee că ea ar fi fost victima, iar România agresorul. Trădarea comisă de regele Carol al II-lea Uzurpatorul – care a acceptat cedarea Basarabiei fără luptă –, trădarea comisă de regele Mihai I Uzurpatul prin arestarea Mareşalului Ion Antonescu şi capitularea de la 23 august 1944, precum şi Acordul impus lui Lucreţiu Pătrăşcanu în septembrie 1944 au fost actele premergătoare care au uşurat Uniunii Sovietice falsificarea Istoriei, întreţinută diabolic până acum.
2. Trebuie să reţinem faptul care relevă „dublul standard“ aplicat de Aliaţii europeni ai României: deşi U.R.S.S. a participat, din 17 septembrie 1939, la
2. Trebuie să reţinem faptul care relevă „dublul standard“ aplicat de Aliaţii europeni ai României: deşi U.R.S.S. a participat, din 17 septembrie 1939, la războiul Germaniei contra Poloniei, Franţa şi Anglia au păstrat o tăcere mormântală faţă de această participare. Dar, după ce U.R.S.S. a atacat Finlanda, la 3 noiembrie 1939, Franţa şi Anglia au fost silite să convoace, abia la 14 decembrie 1939, Consiliul Ligii Naţiunilor, care a declarat U.R.S.S. stat agresor şi a exclus-o din Ligă. În schimb, când, în 28 iunie 1940, U.R.S.S. a atacat România, Franţa şi Anglia nu au mai declarat-o agresoare, deoarece aveau nevoie de U.R.S.S. ca viitoare aliată, fiindcă voiau să înceapă şi războiul U.R.S.S. cu Germania – Franţa şi Anglia fiind, deja, în război cu Germania.
3. Unii, în special Federaţia Rusă, pretind că odiosul Pact Ribbentrop-Molotov trebuie considerat anulat prin înfrângerea Germaniei şi, de aceea, „nici nu ar mai trebui să se vorbească de el“. E adevărat că Pactul era legal şi corect sub aspectul lui public. Dar, în esenţă, era criminal prin „Protocolul special“, din anexa secretă, deoarece contravenea articolului 20 din Pactul Societăţii Naţiunilor. Aşadar, Pactul Ribbentrop-Molotov a devenit nul prin efectul articolului 20 al Pactului şi nu prin efectul războiului. Deci, în 1945, Aliaţii au luat în considerare consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov, deşi el era nul de drept încă de la semnarea sa, în 1939. Acest „Protocol special“ se voia „ultrasecret“, dar a fost cunoscut de către Franţa şi Anglia în aceeaşi zi a semnării lui, chiar prin grija Serviciilor Secrete sovietice – deşi, ulterior, au mimat tot timpul necunoaşterea lui. Caracterul criminal al Pactului este atestat şi de faptul că sovieticii, ştiindu-se vinovaţi, i-au negat vehement existenţa câteva decenii.
În consecinţă, este fără temei juridic inclusiv acuza adusă României că, prin intenţia firească de reunificare cu cel de-al doilea stat românesc, creat artificial – Republica Moldova –, ar încălca Tratatul de la Helsinki: pentru că Pactul Ribbentrop-Molotov era nul şi criminal ab initio şi trebuia să-i fie recunoscute graniţele ei de jure – cele anterioare invaziei sovietice din 1940. Unificarea Germaniei nu a încălcat Tratatul de la Helsinki?!
4. Pe lista celor judecaţi la Procesul de la Nürnberg NU a figurat Mareşalul Ion Antonescu – or, dacă ar fi fost criminal de război, ar fi fost, şi el, implicat în proces. Eticheta de criminal de război şi condamnarea lui ca atare au fost comise de criminalii cominternişti, impuşi de criminalii moscoviţi, victorioşi în război cu ajutorul masiv dat de S.U.A. 5. Întrucât „Adevărul supără!“ şi nu vrem să irităm Moscova, nu mai amintim de cazul Katyn, de ducerea celor peste 150.000 de militari români în prizonierat şi dispariţia lor în Siberia – deşi Mihai I Trădătorul declarase un gălăgios armistiţiu, la 23 august 1944 –, nu vrem să mai comentăm cazul celor 20 de milioane de cetăţeni sovietici omorâţi de politica „umanistă“ a lui Stalin şi a acoliţilor lui etc. etc. Pe scurt, nu mai comentez cele 7 decenii de regim stalinist criminal. Căci „Moscova nu crede în lacrimi!“ Ea crede numai în tancuri şi rachete nucleare.
6. Ca atare, Mareşalul Ion Antonescu trebuie tratat cu aceeaşi consideraţie ca Mareşalul Adolf Gustav von Mannerheim, care i-a bătut măr pe sovietici. Mareşalul Ion Antonescu, când s-a alăturat Germaniei, nu a făcut decât să continue războiul de eliberare, ca replică legală la războiul de agresiune început de U.R.S.S. prin ultimatumul din 28 iunie 1940.
În consecinţă, în vederea păstrării bunelor relaţii cu Federaţia Rusă, cerem ca Mihail Kamanin, purtătorul de palavre al Ministerului de Externe Rus, să prezinte scuze, iar Rusia să anuleze consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov, ale cărui urmări România le suportă şi acum.
China, deşi se dezvoltă rapid, încă nu a devenit un factor de putere mondial şi, de aceea, se menţine, încă în rezervă.
În concluzie, ne exprimăm speranţa că Federaţia Rusă îşi va recăpăta cât mai repede forţa şi locul avut înainte de implozia din 1991 şi va contribui la refacerea echilibrului politic mondial.
6 Aprilie 2007

Acum, după un an şi jumătate, trebuie să mai adaug câteva observaţii esenţiale, ca urmare a schimbărilor petrecute, între timp, în arealul geopolitic în centrul căruia se află România – „în calea tuturor răutăţilor“, cum se plângea Grigore Ureche.
Unii politologi ruşi – în frunte cu Serghei Karaganov –, educaţi în spiritul imperialismului rusesc (ţarist şi sovietic), menţinut, din păcate, intact după căderea „cortinei de fier“, vorbesc de o eventuală „împărţire a Republicii Moldova între Ucraina şi România“, pe motiv că R. Moldova „în graniţele ei actuale nu are nici o şansă de a se afirma ca stat independent pe viitor“ (cf. E.F., „Ucraina şi România îşi vor împărţi Republica Moldova“, Gândul, 30 octombrie 2007). Deoarece, în mod evident, nu există nici un temei politic, juridic şi istoric pentru a pune astfel problema, rezultă că ideea aceasta, deşi e formulată sub coordonarea lui Karaganov – cotat ca unul dintre cei mai influenţi politologi ruşi actuali –, totuşi, nu este decât o diversiune tipică spiritului imperial. Dimpotrivă, problema se pune exact invers: desfiinţarea actualului „stat“ Ucraina şi restituirea teritoriilor încorporate în ea către statele de la care au fost răpite, România fiind unul dintre aceste state. Cu prilejul comentariilor făcute concomitent cu transmiterea în direct a pledoariei susţinute la Haga de avocatul României, Bogdan Aurescu, printre cei invitaţi de TV Antena 3 fusese şi un individ rubicond şi hirsut, al cărui nume trecut pe burtieră era „D. Petre“. Mi-a trebuit ceva vreme să-mi dau seama că misteriosul „D“ din faţa numelui său provenea de la prenumele „Dan“, iar după ce, imaginativ, i-am „dat“ barba jos şi i-am mai „slăbit“ puţin fizionomia de îmbuibat, mi-am reamintit şi cum arăta în urmă cu 10 ani – slăbuţ, firav „la vorbă şi la port“ – şi cine este individul: băiatul ex-consilierei Zoe Petre a ex-prezidentului Emil Constantinescu. El fusese propulsat în funcţii mari de stat de către mămiţica lui şi a rămas un ilustru necunoscut. Acum, recuperat de actuala „Convenţie Democrată“ – spartă prin dispariţia partidelor „istorice“ (devenite isterice) P.N.Ţ.C.D. şi P.S.D.R. şi încă mai spartă prin fărâmiţarea Alianţei „D.A.“ –, individul „D. Petre“ a reapărut pe „sticlă“.
Ca să ne spună ce?! Vorbind – vorba lui Mircea Badea – nimicuri, el pretindea că România trebuie să pledeze contra Ucrainei cu multă moderaţie, că… etc. etc.
În procesul contra Ucrainei trebuie, dimpotrivă, pledat în forţă, nu cu moderaţie. Şi asta din mai multe motive.
1) Toate silozurile rachetelor nucleare amplasate pe teritoriul ei au trecut în gestiunea şi paza Armatei Federaţiei Ruse. Toate codurile rachetelor au fost schimbate şi, conform unor informaţii credibile, militarii ucraineni care au fost implicaţi în gestionarea respectivelor rachete au murit, între timp, toţi, se pare că de moarte naturală. Ca primă concluzie, Ucraina nu mai are rachetele nucleare.
2) Ucraina actuală este o făcătură politică şi socio-demografică a lui Stalin şi Hruşciov. Tătucul Stalin le-a acordat Ucrainei şi Belorusiei „independenţa“ pentru ca U.R.S.S. să aibă două voturi în plus, în sprijinul ei, la Liga Naţiunilor şi, apoi, la O.N.U. E-adevărat că, iniţial, în 1917-1920, Ucraina fusese îndreptăţită să ceară independenţa în cadrul „frăţiei“ cu U.R.S.S., pentru că se săturase cât suferise în regimul ţarist şi, apoi, pentru că locuitorii ei, în marea lor majoritate, erau basarabenii cei mai estici – cazacii! – ai vechii Moldove a lui Ştefan cel Mare. Adică ei erau cei stabiliţi în zona de „la margine“, ca să se sustragă cât mai mult posibil autorităţii statelor vremurilor de atunci (Letonia, Moldova, Polonia, Rusia), „la margine“ fiind un fel de „zonă neutră“: „la margine“ zicându-se, în amalgamul numit „limba ucraineană“, u kraina. Însuşi regele polon Jan Sobieţki recunoscuse, furios, că „toţi cazacii sunt, de fapt, moldoveni“. Toţi hatmanii (conducătorii) Ucrainei fuseseră români – până la Hmelniţki, un conte polon certat cu „şleahticii“ săi şi, de aceea, refugiat, şi el, în ţinutul de „la margine“ – adică în u kraina. Dar toţi liderii naţionalişti ai Ucrainei de la 1917, care clamau independenţa ei, aveau să fie asasinaţi de Ceka-N.K.D.V. tocmai din acest motiv. Este notoriu că, în guvernul sovietic – şi, în genere, în conducerea „Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie“ (M.R.S.O.) – 90 la sută dintre comisari (miniştri) şi dintre cei din eşalonul al doilea erau jidanii lui Lenin şi Troţki; la fel era şi în Ceka, în fruntea căreia fusese pus jidanul polon Dzerjinski. Ca atare, populaţia majoritar românească avea să fie deportată, definitiv, în Siberia, până la Vladivostok şi până în Nordul Manciuriei, ocupată de Armata Roşie, iar în locul basarabenilor aveau să fie aduşi „ruşi“, ca să fie schimbat raportul etnic; iar dintre aceşti „ruşi“, cei mai mulţi erau tot jidani, fiindcă se intenţionase, de multă vreme, de către conducerea acestora, de conivenţă cu unii guvernatori ţarişti, formarea unui stat evreiesc în Basarabia, până la Nistru. În cei 75 de ani de socialism stalinist, rusificarea şi sovietizarea Ucrainei au adus-o în situaţia de azi. A doua concluzie: actuala stare demografică a Ucrainei este rezultatul genocidului şi purificării etnice comise contra românilor (basarabenilor) de sovietici!
3) În baza statutului ei artificial de „independenţă“, actualii impostori de la conducerea Ucrainei – şi, în primul rând, filo-americanul Viktor Iuşcenko – au marşat pe independenţa revendicată contra politicii imperiale a Moscovei. Or, ţinând cont de revirimentul vertiginos al Rusiei, rebeli ca Iuşcenko nu o vor duce mult (cum a demonstrat cazul Saakaşvili) – după cum Moscova nu uită, nici după cinci decenii, să îşi răsplătească servitorii, cum este cazul lui Mihai I Trădătorul, decorat recent de Moscova, încă o dată, tot ca răsplată a trădării de la 23 august 1944.
4) La summit-ul N.A.T.O. de la Bucureşti, Vladimir Putin l-a lămurit, cu duritate, dar sincer, pe George Bush că „Ucraina nu este un stat“ şi că, dacă mai insistă ca Ucraina să intre în N.A.T.O, atunci Rusia îşi va relua teritoriile din estul Ucrainei şi Crimeea (cf. Cornelia Roşoga, „Destrămarea Ucrainei, pe masa O.N.U.“, în Gardianul, 24 aprilie 2008). Şi, se subînţelege, celelalte ţări – „din Europa de Est“, cum s-a exprimat Putin – îşi vor relua şi ele teritoriile încorporate în Ucraina de către Stalin. Prin asta, Putin a demontat diversiunea consilierului său, S. Karaganov. Ca atare, noi, românii, trebuie să-l determinăm să repete afirmaţia şi, mai mult, să treacă – în interesul Rusiei, deopotrivă cu al României – urgent, la fapte, la dezmembrarea Ucrainei: să le dea Poloniei, Cehoslovaciei şi României părţile răpite, în baza Pactului Ribbentrop-Molotov, prin războaiele duse de U.R.S.S. contra Poloniei şi Cehoslovaciei, în 1939, şi contra României, în „Săptămâna roşie“, din 28 iunie-4 iulie 1940 când s-au comis crime de război – şi, apoi, după 23 august 1944. Ex-preşedintele şi actualul prim-ministru Vladimir Putin – cu deosebita sa experienţă profesională de spion antioccidental şi cu eminenta sa gândire geopolitică de preşedinte al imperialei Federaţii Ruse – poate şi trebuie să înţeleagă că a venit momentul istoric să facă dreptate României şi să îi restituie teritoriile răpite. Ar fi şi o dovadă de onestitate, dar şi de generozitate, după atâta rapt rusesc. Prin această restitutio in integrum va câştiga un aliat firesc şi mai loial decât au dobândit S.U.A. prin păcălirea noastră de a fi primiţi în N.A.T.O. – ca să luptăm, pentru ele, acum, în Irak şi Afganistan şi, apoi, să ne vândă vechiturile lor de avioane. Şi, în definitiv, ca aliate ale lui Stalin, S.U.A. sunt, cum am relevat mai sus, la fel de vinovate de nedreptatea făcută României după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, lăsându-i pe sovietici să-şi facă de cap, după reţeta lui Churchill. Ca atare, S.U.A. trebuie să ne sprijine şi ele în recuperarea teritoriilor. Corupţia deplină, disensiunile sociale şi politice majore interne, statutul artificial al Ucrainei, conflictele ei politico-economice şi militare intense şi irevocabile cu Rusia pe tema Flotei Ruse din Marea Neagră şi a furturilor necontenite din conductele ruseşti de gaze oferă ocazia propice pentru desfiinţarea Ucrainei şi reîntregirea ţărilor limitrofe cu teritoriile acaparate şi atribuite ei în vremea stalinismului. Oricum, la summit-ul de la Bucureşti S.U.A. au suferit o înfrângere netă şi definitivă în problema includerii Ucrainei în N.A.T.O., de aceea acum trebuie să militeze invers, pentru reducerea Ucrainei la minimum: la regiunea kieveană.
5) Cazul în speţă disputat la Haga este Insula Şerpilor, dată U.R.S.S.-ului prin «procesul verbal de „predare-primire“ dintre Nicolai Pavlovici Sutov, prim secretar al ambasadei U.R.S.S. şi agentul N.K.V.D. Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar în M.A.E. al R.P.R.» (Victor Roncea, „Şerpi am avut, şerpi avem încă“, în Ziua, nr. 4326, 2 septembrie 2008). Nu ştiu dacă Eduard Mezincescu o fi fost rudă cu monarhista Simina Mezincescu, dar trădătorul a predat-o sovieticilor ca bonus: Insula Şerpilor nici nu figura pe lista prezentată de sovietici la încheierea Tratatului de pace, de aceea respectivul proces-verbal nu are valoare juridică. În plus, Tratatul cu Ucraina semnat de Emil Constantinescu a fost făcut la presiunea S.U.A., ca să ne silească să intrăm în N.A.T.O. şi, date fiind condiţiile dolozive, el poate fi denunţat şi acum pe acest motiv, chiar dacă preşedintele Traian Băsescu nu a făcut-o în timpul prevăzut în Tratat. 6) Pornind de la această situaţie, se pot aduce, în plus, acum, la Haga, inclusiv aceste argumente politice, chiar dacă, între timp, trădătorii contemporani Emil Constantinescu – consiliat de „istorica“ Zoe Petre, „fata marelui“ istoric etc. – şi Adrian Severin au încheiat cu Ucraina tratatul „lor“, în defavoarea netă a României, ca să „demonstreze“ că nu avem probleme teritoriale cu vecinii şi, deci, Occidentul ne poate primi în N.A.T.O. De aceea, acum, băiatul mămiţichii lui, „D. Petre“, vrea „moderaţie“: ca să estompeze trădarea comisă de trioul Emil Constantinescu-Zoe Petre-Adrian Sverin. NU! Trebuie aduse şi argumente forte, iar unul dintre ele este chiar geopolitica lui Vladimir Putin: „Ucraina nu este stat“ (deci este unul artificial, nefiresc, deci ilegitim) şi, la nevoie, o va reduce la regiunea din jurul Kievului. Propun tuturor redactorilor şefi şi directorilor români din mass media scrise şi vizuale să pună această afirmaţie a lui Vladimir Putin ca antet pe frontispiciul fiecărui număr al publicaţiilor şi la fiecare emisiune TV din România şi din diaspora noastră! 7) Nu mai pot fi invocate – cum face şi Mihail Kamanin, palavragiul Ministerului de Externe rus – „logica reglementărilor postbelice“ şi, în speţă, prevederile Actului Final de la Helsinki privind menţinerea frontierelor stabilite după Al Doilea Război Mondial, deoarece Actul Final de la Helsinki a devenit caduc, întrucât frontierele au fost, între timp, deja modificate: a) firesc, în cazul unirii celor două Germanii; b) prin forţă, în urma destrămării Iugoslaviei prin războiul injust comis de S.U.A. contra ei, acceptat, tacit, inclusiv de Rusia ruinată şi jefuită de oligarhii lui Boris Elţîn cel Beţiv, şi c), recent, prin impunerea de către aceleaşi „democrate“ S.U.A. şi „aliatele“ sale europene (Anglia, Franţa, Germania etc.) a aberantei „independenţe“ a regiunii Kosovo – „independenţă“, e-adevărat, nerecunoscută de Rusia lui Putin, dar tardiv şi inutil. De aceea, trebuie să se revină la frontierele de la 31 august 1939, adică înainte de a se fi declanşat Al Doilea Război Mondial. 8) Concluzia generală: Insula Şerpilor nu aparţine, de jure, Ucrainei, iar dacă Vladimir Putin şi noul preşedinte al Rusiei, Dmitri Medvedev, vor face României cuvenita reparaţie istorică prin abolirea de facto a urmărilor in re ale Pactului Ribbentrop-Molotov (Hitler-Stalin), atunci Insula Şerpilor revine automat României, precum şi teritoriile răpite: sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie – adică actuala Republica Moldova, inclusiv Transnistria! La fel şi S.U.A., dacă vor să câştige gratitudinea şi respectul românilor – şi nu doar adulaţia fetidă a conducătorilor ei slugarnici! –, trebuie, şi ele, să facă mea culpa şi să sprijine, de pe acum, România versus Ucraina în redobândirea Insulei Şerpilor pe deplin, nu doar în limitele (realmente moderate) ale demersurilor din procesul, în desfăşurare, de la Haga – şi, apoi, în reîntregirea României în graniţele de la 1 septembrie 1939.


18 Septembrie 2008

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

Sursa:http://www.altermedia.info/romania/2008/09/18/necesitatea-reintregirii-romaniei/
războiul Germaniei contra Poloniei, Franţa şi Anglia au păstrat o tăcere mormântală faţă de această participare. Dar, după ce U.R.S.S. a atacat Finlanda, la 3 noiembrie 1939, Franţa şi Anglia au fost silite să convoace, abia la 14 decembrie 1939, Consiliul Ligii Naţiunilor, care a declarat U.R.S.S. stat agresor şi a exclus-o din Ligă. În schimb, când, în 28 iunie 1940, U.R.S.S. a atacat România, Franţa şi Anglia nu au mai declarat-o agresoare, deoarece aveau nevoie de U.R.S.S. ca viitoare aliată, fiindcă voiau să înceapă şi războiul U.R.S.S. cu Germania – Franţa şi Anglia fiind, deja, în război cu Germania.
3. Unii, în special Federaţia Rusă, pretind că odiosul Pact Ribbentrop-Molotov trebuie considerat anulat prin înfrângerea Germaniei şi, de aceea, „nici nu ar mai trebui să se vorbească de el“. E adevărat că Pactul era legal şi corect sub aspectul lui public. Dar, în esenţă, era criminal prin „Protocolul special“, din anexa secretă, deoarece contravenea articolului 20 din Pactul Societăţii Naţiunilor. Aşadar, Pactul Ribbentrop-Molotov a devenit nul prin efectul articolului 20 al Pactului şi nu prin efectul războiului. Deci, în 1945, Aliaţii au luat în considerare consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov, deşi el era nul de drept încă de la semnarea sa, în 1939. Acest „Protocol special“ se voia „ultrasecret“, dar a fost cunoscut de către Franţa şi Anglia în aceeaşi zi a semnării lui, chiar prin grija Serviciilor Secrete sovietice – deşi, ulterior, au mimat tot timpul necunoaşterea lui. Caracterul criminal al Pactului este atestat şi de faptul că sovieticii, ştiindu-se vinovaţi, i-au negat vehement existenţa câteva decenii.
În consecinţă, este fără temei juridic inclusiv acuza adusă României că, prin intenţia firească de reunificare cu cel de-al doilea stat românesc, creat artificial – Republica Moldova –, ar încălca Tratatul de la Helsinki: pentru că Pactul Ribbentrop-Molotov era nul şi criminal ab initio şi trebuia să-i fie recunoscute graniţele ei de jure – cele anterioare invaziei sovietice din 1940. Unificarea Germaniei nu a încălcat Tratatul de la Helsinki?!
4. Pe lista celor judecaţi la Procesul de la Nürnberg NU a figurat Mareşalul Ion Antonescu – or, dacă ar fi fost criminal de război, ar fi fost, şi el, implicat în proces. Eticheta de criminal de război şi condamnarea lui ca atare au fost comise de criminalii cominternişti, impuşi de criminalii moscoviţi, victorioşi în război cu ajutorul masiv dat de S.U.A. 5. Întrucât „Adevărul supără!“ şi nu vrem să irităm Moscova, nu mai amintim de cazul Katyn, de ducerea celor peste 150.000 de militari români în prizonierat şi dispariţia lor în Siberia – deşi Mihai I Trădătorul declarase un gălăgios armistiţiu, la 23 august 1944 –, nu vrem să mai comentăm cazul celor 20 de milioane de cetăţeni sovietici omorâţi de politica „umanistă“ a lui Stalin şi a acoliţilor lui etc. etc. Pe scurt, nu mai comentez cele 7 decenii de regim stalinist criminal. Căci „Moscova nu crede în lacrimi!“ Ea crede numai în tancuri şi rachete nucleare.
6. Ca atare, Mareşalul Ion Antonescu trebuie tratat cu aceeaşi consideraţie ca Mareşalul Adolf Gustav von Mannerheim, care i-a bătut măr pe sovietici. Mareşalul Ion Antonescu, când s-a alăturat Germaniei, nu a făcut decât să continue războiul de eliberare, ca replică legală la războiul de agresiune început de U.R.S.S. prin ultimatumul din 28 iunie 1940.
În consecinţă, în vederea păstrării bunelor relaţii cu Federaţia Rusă, cerem ca Mihail Kamanin, purtătorul de palavre al Ministerului de Externe Rus, să prezinte scuze, iar Rusia să anuleze consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov, ale cărui urmări România le suportă şi acum.
China, deşi se dezvoltă rapid, încă nu a devenit un factor de putere mondial şi, de aceea, se menţine, încă în rezervă.
În concluzie, ne exprimăm speranţa că Federaţia Rusă îşi va recăpăta cât mai repede forţa şi locul avut înainte de implozia din 1991 şi va contribui la refacerea echilibrului politic mondial.
6 Aprilie 2007

Acum, după un an şi jumătate, trebuie să mai adaug câteva observaţii esenţiale, ca urmare a schimbărilor petrecute, între timp, în arealul geopolitic în centrul căruia se află România – „în calea tuturor răutăţilor“, cum se plângea Grigore Ureche.
Unii politologi ruşi – în frunte cu Serghei Karaganov –, educaţi în spiritul imperialismului rusesc (ţarist şi sovietic), menţinut, din păcate, intact după căderea „cortinei de fier“, vorbesc de o eventuală „împărţire a Republicii Moldova între Ucraina şi România“, pe motiv că R. Moldova „în graniţele ei actuale nu are nici o şansă de a se afirma ca stat independent pe viitor“ (cf. E.F., „Ucraina şi România îşi vor împărţi Republica Moldova“, Gândul, 30 octombrie 2007). Deoarece, în mod evident, nu există nici un temei politic, juridic şi istoric pentru a pune astfel problema, rezultă că ideea aceasta, deşi e formulată sub coordonarea lui Karaganov – cotat ca unul dintre cei mai influenţi politologi ruşi actuali –, totuşi, nu este decât o diversiune tipică spiritului imperial. Dimpotrivă, problema se pune exact invers: desfiinţarea actualului „stat“ Ucraina şi restituirea teritoriilor încorporate în ea către statele de la care au fost răpite, România fiind unul dintre aceste state. Cu prilejul comentariilor făcute concomitent cu transmiterea în direct a pledoariei susţinute la Haga de avocatul României, Bogdan Aurescu, printre cei invitaţi de TV Antena 3 fusese şi un individ rubicond şi hirsut, al cărui nume trecut pe burtieră era „D. Petre“. Mi-a trebuit ceva vreme să-mi dau seama că misteriosul „D“ din faţa numelui său provenea de la prenumele „Dan“, iar după ce, imaginativ, i-am „dat“ barba jos şi i-am mai „slăbit“ puţin fizionomia de îmbuibat, mi-am reamintit şi cum arăta în urmă cu 10 ani – slăbuţ, firav „la vorbă şi la port“ – şi cine este individul: băiatul ex-consilierei Zoe Petre a ex-prezidentului Emil Constantinescu. El fusese propulsat în funcţii mari de stat de către mămiţica lui şi a rămas un ilustru necunoscut. Acum, recuperat de actuala „Convenţie Democrată“ – spartă prin dispariţia partidelor „istorice“ (devenite isterice) P.N.Ţ.C.D. şi P.S.D.R. şi încă mai spartă prin fărâmiţarea Alianţei „D.A.“ –, individul „D. Petre“ a reapărut pe „sticlă“.
Ca să ne spună ce?! Vorbind – vorba lui Mircea Badea – nimicuri, el pretindea că România trebuie să pledeze contra Ucrainei cu multă moderaţie, că… etc. etc.
În procesul contra Ucrainei trebuie, dimpotrivă, pledat în forţă, nu cu moderaţie. Şi asta din mai multe motive.
1) Toate silozurile rachetelor nucleare amplasate pe teritoriul ei au trecut în gestiunea şi paza Armatei Federaţiei Ruse. Toate codurile rachetelor au fost schimbate şi, conform unor informaţii credibile, militarii ucraineni care au fost implicaţi în gestionarea respectivelor rachete au murit, între timp, toţi, se pare că de moarte naturală. Ca primă concluzie, Ucraina nu mai are rachetele nucleare.
2) Ucraina actuală este o făcătură politică şi socio-demografică a lui Stalin şi Hruşciov. Tătucul Stalin le-a acordat Ucrainei şi Belorusiei „independenţa“ pentru ca U.R.S.S. să aibă două voturi în plus, în sprijinul ei, la Liga Naţiunilor şi, apoi, la O.N.U. E-adevărat că, iniţial, în 1917-1920, Ucraina fusese îndreptăţită să ceară independenţa în cadrul „frăţiei“ cu U.R.S.S., pentru că se săturase cât suferise în regimul ţarist şi, apoi, pentru că locuitorii ei, în marea lor majoritate, erau basarabenii cei mai estici – cazacii! – ai vechii Moldove a lui Ştefan cel Mare. Adică ei erau cei stabiliţi în zona de „la margine“, ca să se sustragă cât mai mult posibil autorităţii statelor vremurilor de atunci (Letonia, Moldova, Polonia, Rusia), „la margine“ fiind un fel de „zonă neutră“: „la margine“ zicându-se, în amalgamul numit „limba ucraineană“, u kraina. Însuşi regele polon Jan Sobieţki recunoscuse, furios, că „toţi cazacii sunt, de fapt, moldoveni“. Toţi hatmanii (conducătorii) Ucrainei fuseseră români – până la Hmelniţki, un conte polon certat cu „şleahticii“ săi şi, de aceea, refugiat, şi el, în ţinutul de „la margine“ – adică în u kraina. Dar toţi liderii naţionalişti ai Ucrainei de la 1917, care clamau independenţa ei, aveau să fie asasinaţi de Ceka-N.K.D.V. tocmai din acest motiv. Este notoriu că, în guvernul sovietic – şi, în genere, în conducerea „Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie“ (M.R.S.O.) – 90 la sută dintre comisari (miniştri) şi dintre cei din eşalonul al doilea erau jidanii lui Lenin şi Troţki; la fel era şi în Ceka, în fruntea căreia fusese pus jidanul polon Dzerjinski. Ca atare, populaţia majoritar românească avea să fie deportată, definitiv, în Siberia, până la Vladivostok şi până în Nordul Manciuriei, ocupată de Armata Roşie, iar în locul basarabenilor aveau să fie aduşi „ruşi“, ca să fie schimbat raportul etnic; iar dintre aceşti „ruşi“, cei mai mulţi erau tot jidani, fiindcă se intenţionase, de multă vreme, de către conducerea acestora, de conivenţă cu unii guvernatori ţarişti, formarea unui stat evreiesc în Basarabia, până la Nistru. În cei 75 de ani de socialism stalinist, rusificarea şi sovietizarea Ucrainei au adus-o în situaţia de azi. A doua concluzie: actuala stare demografică a Ucrainei este rezultatul genocidului şi purificării etnice comise contra românilor (basarabenilor) de sovietici!
3) În baza statutului ei artificial de „independenţă“, actualii impostori de la conducerea Ucrainei – şi, în primul rând, filo-americanul Viktor Iuşcenko – au marşat pe independenţa revendicată contra politicii imperiale a Moscovei. Or, ţinând cont de revirimentul vertiginos al Rusiei, rebeli ca Iuşcenko nu o vor duce mult (cum a demonstrat cazul Saakaşvili) – după cum Moscova nu uită, nici după cinci decenii, să îşi răsplătească servitorii, cum este cazul lui Mihai I Trădătorul, decorat recent de Moscova, încă o dată, tot ca răsplată a trădării de la 23 august 1944.
4) La summit-ul N.A.T.O. de la Bucureşti, Vladimir Putin l-a lămurit, cu duritate, dar sincer, pe George Bush că „Ucraina nu este un stat“ şi că, dacă mai insistă ca Ucraina să intre în N.A.T.O, atunci Rusia îşi va relua teritoriile din estul Ucrainei şi Crimeea (cf. Cornelia Roşoga, „Destrămarea Ucrainei, pe masa O.N.U.“, în Gardianul, 24 aprilie 2008). Şi, se subînţelege, celelalte ţări – „din Europa de Est“, cum s-a exprimat Putin – îşi vor relua şi ele teritoriile încorporate în Ucraina de către Stalin. Prin asta, Putin a demontat diversiunea consilierului său, S. Karaganov. Ca atare, noi, românii, trebuie să-l determinăm să repete afirmaţia şi, mai mult, să treacă – în interesul Rusiei, deopotrivă cu al României – urgent, la fapte, la dezmembrarea Ucrainei: să le dea Poloniei, Cehoslovaciei şi României părţile răpite, în baza Pactului Ribbentrop-Molotov, prin războaiele duse de U.R.S.S. contra Poloniei şi Cehoslovaciei, în 1939, şi contra României, în „Săptămâna roşie“, din 28 iunie-4 iulie 1940 când s-au comis crime de război – şi, apoi, după 23 august 1944. Ex-preşedintele şi actualul prim-ministru Vladimir Putin – cu deosebita sa experienţă profesională de spion antioccidental şi cu eminenta sa gândire geopolitică de preşedinte al imperialei Federaţii Ruse – poate şi trebuie să înţeleagă că a venit momentul istoric să facă dreptate României şi să îi restituie teritoriile răpite. Ar fi şi o dovadă de onestitate, dar şi de generozitate, după atâta rapt rusesc. Prin această restitutio in integrum va câştiga un aliat firesc şi mai loial decât au dobândit S.U.A. prin păcălirea noastră de a fi primiţi în N.A.T.O. – ca să luptăm, pentru ele, acum, în Irak şi Afganistan şi, apoi, să ne vândă vechiturile lor de avioane. Şi, în definitiv, ca aliate ale lui Stalin, S.U.A. sunt, cum am relevat mai sus, la fel de vinovate de nedreptatea făcută României după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, lăsându-i pe sovietici să-şi facă de cap, după reţeta lui Churchill. Ca atare, S.U.A. trebuie să ne sprijine şi ele în recuperarea teritoriilor. Corupţia deplină, disensiunile sociale şi politice majore interne, statutul artificial al Ucrainei, conflictele ei politico-economice şi militare intense şi irevocabile cu Rusia pe tema Flotei Ruse din Marea Neagră şi a furturilor necontenite din conductele ruseşti de gaze oferă ocazia propice pentru desfiinţarea Ucrainei şi reîntregirea ţărilor limitrofe cu teritoriile acaparate şi atribuite ei în vremea stalinismului. Oricum, la summit-ul de la Bucureşti S.U.A. au suferit o înfrângere netă şi definitivă în problema includerii Ucrainei în N.A.T.O., de aceea acum trebuie să militeze invers, pentru reducerea Ucrainei la minimum: la regiunea kieveană.
5) Cazul în speţă disputat la Haga este Insula Şerpilor, dată U.R.S.S.-ului prin «procesul verbal de „predare-primire“ dintre Nicolai Pavlovici Sutov, prim secretar al ambasadei U.R.S.S. şi agentul N.K.V.D. Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar în M.A.E. al R.P.R.» (Victor Roncea, „Şerpi am avut, şerpi avem încă“, în Ziua, nr. 4326, 2 septembrie 2008). Nu ştiu dacă Eduard Mezincescu o fi fost rudă cu monarhista Simina Mezincescu, dar trădătorul a predat-o sovieticilor ca bonus: Insula Şerpilor nici nu figura pe lista prezentată de sovietici la încheierea Tratatului de pace, de aceea respectivul proces-verbal nu are valoare juridică. În plus, Tratatul cu Ucraina semnat de Emil Constantinescu a fost făcut la presiunea S.U.A., ca să ne silească să intrăm în N.A.T.O. şi, date fiind condiţiile dolozive, el poate fi denunţat şi acum pe acest motiv, chiar dacă preşedintele Traian Băsescu nu a făcut-o în timpul prevăzut în Tratat. 6) Pornind de la această situaţie, se pot aduce, în plus, acum, la Haga, inclusiv aceste argumente politice, chiar dacă, între timp, trădătorii contemporani Emil Constantinescu – consiliat de „istorica“ Zoe Petre, „fata marelui“ istoric etc. – şi Adrian Severin au încheiat cu Ucraina tratatul „lor“, în defavoarea netă a României, ca să „demonstreze“ că nu avem probleme teritoriale cu vecinii şi, deci, Occidentul ne poate primi în N.A.T.O. De aceea, acum, băiatul mămiţichii lui, „D. Petre“, vrea „moderaţie“: ca să estompeze trădarea comisă de trioul Emil Constantinescu-Zoe Petre-Adrian Sverin. NU! Trebuie aduse şi argumente forte, iar unul dintre ele este chiar geopolitica lui Vladimir Putin: „Ucraina nu este stat“ (deci este unul artificial, nefiresc, deci ilegitim) şi, la nevoie, o va reduce la regiunea din jurul Kievului. Propun tuturor redactorilor şefi şi directorilor români din mass media scrise şi vizuale să pună această afirmaţie a lui Vladimir Putin ca antet pe frontispiciul fiecărui număr al publicaţiilor şi la fiecare emisiune TV din România şi din diaspora noastră! 7) Nu mai pot fi invocate – cum face şi Mihail Kamanin, palavragiul Ministerului de Externe rus – „logica reglementărilor postbelice“ şi, în speţă, prevederile Actului Final de la Helsinki privind menţinerea frontierelor stabilite după Al Doilea Război Mondial, deoarece Actul Final de la Helsinki a devenit caduc, întrucât frontierele au fost, între timp, deja modificate: a) firesc, în cazul unirii celor două Germanii; b) prin forţă, în urma destrămării Iugoslaviei prin războiul injust comis de S.U.A. contra ei, acceptat, tacit, inclusiv de Rusia ruinată şi jefuită de oligarhii lui Boris Elţîn cel Beţiv, şi c), recent, prin impunerea de către aceleaşi „democrate“ S.U.A. şi „aliatele“ sale europene (Anglia, Franţa, Germania etc.) a aberantei „independenţe“ a regiunii Kosovo – „independenţă“, e-adevărat, nerecunoscută de Rusia lui Putin, dar tardiv şi inutil. De aceea, trebuie să se revină la frontierele de la 31 august 1939, adică înainte de a se fi declanşat Al Doilea Război Mondial. 8) Concluzia generală: Insula Şerpilor nu aparţine, de jure, Ucrainei, iar dacă Vladimir Putin şi noul preşedinte al Rusiei, Dmitri Medvedev, vor face României cuvenita reparaţie istorică prin abolirea de facto a urmărilor in re ale Pactului Ribbentrop-Molotov (Hitler-Stalin), atunci Insula Şerpilor revine automat României, precum şi teritoriile răpite: sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie – adică actuala Republica Moldova, inclusiv Transnistria! La fel şi S.U.A., dacă vor să câştige gratitudinea şi respectul românilor – şi nu doar adulaţia fetidă a conducătorilor ei slugarnici! –, trebuie, şi ele, să facă mea culpa şi să sprijine, de pe acum, România versus Ucraina în redobândirea Insulei Şerpilor pe deplin, nu doar în limitele (realmente moderate) ale demersurilor din procesul, în desfăşurare, de la Haga – şi, apoi, în reîntregirea României în graniţele de la 1 septembrie 1939.


18 Septembrie 2008

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

Sursa:http://www.altermedia.info/romania/2008/09/18/necesitatea-reintregirii-romaniei/