În
multe dintre articolele republicate în ultimii doi ani, am făcut dese
referiri la studiul „Ubicuitatea războiului axiologic“, publicat în
volumul Congresului Naţional de Sociologie, din 14-16 decembrie 2000,
coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir,
Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie,
Editura Expert, Bucureşti, 2000, la pag. 892-910. Din păcate, abia acum
am reuşit să-l pun în format electronic pentru a-l republica. Este
necesar să-l republic astfel, întrucît volumul a avut un tiraj foarte
restrîns şi, apoi, toate anticipările enunţate atunci s-au adeverit.
Elocvente, în acest sens, sunt temele dezvoltate în materialele privind
denigrarea României prin făcătura „rom“, privind distrugerea ţării prin
politica de dezindustrializare, prin distrugerea deliberată a
agriculturii, prin înstrăinarea Patrimoniul Naţional cu ajutorul
aplicării criminale a politicii vindicative
restitutio in integrum,
clamată, iniţial, de ex-greco-catolici şi preluată îndeosebi de
minorităţile etnice – care a generat atît fenomenul numit „rechinii
imobiliari“, cît şi pe cel al pretenţiilor restituţioniste formulate
neîntemeiat de minoritarii maghiari, evrei, ţigani ş.a. Iar în aceste
zile se reliefează, o dată mai mult, atentatul la suveranitatea României
comis, prin politica „paşilor mărunţi“, de către fasciştii din
U.D.M.R., prin care militează la secesiunea teritorială şi, implicit, la
destrămarea ţării, destrămare facilitată de actuala conducere criminală
aflată atît în Guvern, cît şi în Parlament.
Urmează articolul
tipărit din decembrie 2000, dar redactat în noiembrie. De aceea,
bibliografia citată este cea de pînă în luna noiembrie. Textul este
republicat
ne varietur.
***
Motto: „Ceea ce nu ştiu eu nu există!“
Şeful anonim
Războiul
convenţional este cel cunoscut de toată lumea din realitate, cărţi,
filme etc., care comportă arme clasice, trupe inamice îmbrăcate în
uniformă şi dispuse pe fronturi faţă-n faţă.
Războiul
atipic
este opus celui convenţional: este diferit, asimetric, fără uniforme,
fără fronturi vizibile, este peste tot şi nicăieri. Războiul
axiologic este o specie a războiului atipic.
Definiţii
Polemica
este o discuţie în contradictoriu, dusă, de obicei, în forme elegante,
urbane. Dar, uneori, se ştie, ia aspecte sîngeroase. Războiul
„fierbinte“, sîngeros, nu este decît continuarea politicii – generic, a
polemicii –, cînd celelalte forme, diplomatice, au fost epuizate şi au
dat greş.
Polemos, în limba greacă, înseamnă „război“. De
aici, polemologia – ştiinţa războiului. Drept contribuţie la
dezvoltarea polemologiei propunem un concept nou:
războiul axiologic.
Teoria
„drepturilor omului“ a avut şi un efect de bumerang asupra promotorilor
ei şi, ca atare, războiul în forma sa sîngeroasă a trebuit să fie, în
general, înlocuit, urmînd să fie păstrat tot ca o soluţie finală,
extremă, cum s-a întîmplat – şi se va mai întîmpla –, de exemplu, în
Iugoslavia. În consecinţă, războiul „fierbinte“ a lăsat Ioc formelor
sale premergătoare, de „catifea“. România este acum ţinta şi victima
războiului psihologic, mediatic, axiologic, informaţional, cultic etc.
Chiar dacă această clasificare se face după anumite criterii, menite să
ducă la realizarea ordinii şi clarităţii conceptuale şi metodologice, în
realitate aceste forme de război se conexează, se interferează şi se
potenţează reciproc – de aceea, este greu de circumscris aria de acţiune
a fiecărei forme de „război“.
Axiologia este teoria valorilor. În societate, ele există în diverse paliere: economic, politic, religios, moral, estetic, literar etc.
Războiul axiologic reprezintă totalitatea formelor de luptă
atipică întreprinse pentru distrugerea valorilor economice, politice, morale, religioase, culturale şi sociale ale unei naţiuni prin
devalorizarea
lor – prin bagatelizare, ridiculizare, denigrare, satanizare – şi
înlocuirea lor cu altele – cu non-valori –, impuse de anumite centre de
putere străine.
În ultimii ani, la războiul atipic s-au referit
expressis verbis generalii Lucian Culda, Decebal llina, Ion Oros şi
alţii, iar, recent, în mod implicit, şeful Statului Major al Forţelor
Terestre, g-ral de Corp de Armată dr. Mihail Popescu. „Conform teoriei
războiului «de tip special», acesta debutează sub umbrela păcii şi
exploatează vulnerabilitatea statului. Potrivit opiniei generalului
Oros, România se află în pragul unui astfel de război. Practic, nu se
urmăreşte ocuparea teritoriului, ci înlăturarea conducerii. Inamicul
este necunoscut. (…) Practic, sunt folosite mijloace nemilitare şi
neconvenţionale. Imaginea aparentă este aceea a unei adunări de
evenimente haotice, declanşată în medii diferite, care face ca România
să pară neguvernabilă“
1. Generalul de divizie Decebal llina fusese mai categoric: „
Noi ne confruntăm, în prezent, cu agresiuni atipice, care presupun angajări militare tot atipice“
2 (s. n. – V.I.Z.).
Oricum,
chiar dacă unii – îndeosebi activiştii din mass media – „nu ştiu“
despre el, războiul atipic există, se manifestă devastator, fără ca
victimele să conştientizeze acest fenomen contemporan. În ultimii ani,
în tot mai multe publicaţii s-a relevat faptul că, îndeosebi în domeniul
economic, al comerţului, al afacerilor unele firme străine înţeleg să
se comporte ca într-o ţară ocupată. În 1990, cînd comerţul începuse să
se desfăşoare preponderent în dolari (cel puţin, în marile oraşe), în
presă chiar s-a afirmat că România seamănă cu o ţară ocupată de un
inamic numit dolar. Ulterior, Mihai Ungheanu avea să vorbească despre
„ocuparea instituţiilor“.
De altfel, trebuie să recunoaştem că o
analiză mai atentă atestă faptul că, acum, România este şi sub alte
aspecte – ideologic, politic, cultural – o ţară ocupată de un inamic
invizibil, dar omniprezent. În aceasta constă
ubicuitatea războiului
axiologic: în faptul că este prezent peste tot şi nicăieri, deoarece
pentru un „simplu cetăţean“ este foarte greu, dacă nu imposibil, să îi
determine ameninţarea potenţială sau chiar prezenţa pernicioasă.
Şi
chiar dacă, în urmă cu 10 ani, circulaţia dolarului alături de leu a
fost interzisă, numai aparent au fost înlăturate efectele sale de
cuceritor imperialist. Deoarece, în locul „circulaţiei dolarului
alături de leu“ – deci, împreună cu moneda naţională – a fost impusă
devalorizarea
leului în funcţie de rata de schimb leu/dolar. Aşadar, rolul dolarului a
fost mărit extraordinar de mult, căci costul biletului de tren, de
tramvai, preţul gigacaloriei, tariful telefonic, preţul kilowatului
etc., etc., toate se scumpesc în funcţie de modul cum este evaluat –
artificial, în culisele băncilor – dolarul. Această agresiune axiologică
este, evident, mai ipocrită, dar are marele avantaj că este făcută cu
acceptul victimei – adică „în parteneriat“ cu ea, de fapt, cu cei care o
„reprezintă“.
Vectorii sunt organizaţii şi
persoane străine şi indigene care dispun de capacităţi financiare şi
logistice pentru a realiza acţiunile agresive comandate. Dar este
necesar ca forma de realizare să fie de aşa natură încît victima să fie
neapărat convinsă că are parte de o binecuvîntare şi, deci, că trebuie
să colaboreze – adică să fie adusă în situaţia să îşi facă singură rău,
să se automutileze, precum un om bolnav. De aceea, agresiunile
axiologice sunt precedate de agresiuni psihologice şi informaţionale,
prin care victima este anesteziata şi hipnotizată, este „drogată“,
manipulată să întreprindă acţiuni contrare interesului său – întocmai ca
un om căruia „i-a luat Dumnezeu minţile“.
Esenţa şi subtilitatea
vicleniei Diavolului rezidă nu în negarea existenţei lui Dumnezeu, ci,
îndeosebi, a existenţei Diavolului. Apoi, în insinuarea ideii că, de
vreme ce Diavolul nu există, el, Diavolul-care-nu-există şi care
se-înfăţişează- sub-diverse-forme-aparente, este, totuşi, Dumnezeu. În
faţa unor minţi mai puţin versate în materie de dialectică şi paradox,
această versatilitate a celui Viclean are, adeseori, succes. Iar, în
aceste ultime vremi, se pare că are din ce în ce mai mult succes.
În
mod similar, centrele de putere politică şi financiară – mai oculte sau
mai „transparente“ – pretind că reprezintă un „partener“ într-o relaţie
de colaborare, de „pace“. Ca în anecdota cu sovieticii: ei ne luau
grîul, iar noi le „dădeam“ porumbul.
Vechiul dicton
Si vis pacem, para bellum
capătă acum o consistenţă dramatică şi chiar tragică, inclusiv din
cauza perversităţii, a păcălelii pe care o conţine. Dar, pentru că este
însoţit de o propagandă masivă, subtilă şi insidioasă, dobîndeşte un
aspect aparent benign şi este acceptat, în final, ca o fatalitate, ca un
mers inexorabil al Istoriei – mers care este „dezvăluit“ opiniei
publice de tot felul de „specialişti“, de analişti politici şi economici
făcuţi în pripă.
Evident, nu este necesar ca aceşti „analişti“ să
fie conştienţi că sunt doar nişte mercenari în slujba unor interese
străine şi antiromâneşti. Dimpotrivă, cel mai adesea se preferă situaţia
cînd ei sunt manevraţi, prin mai mulţi intermediari, astfel încît să se
piardă urma celui Viclean (tot astfel cum s-a pierdut urma navelor
flotei comerciale a României – una din cele mai mari din lume). În
faimoasa lui carte Societatea deschisă şi duşmanii ei, Karl Popper chiar
subliniază că este de preferat această ultimă variantă, pentru că,
astfel, „intelectualii respectivi devin o veritabilă Coloană a V-a, cu o
dublă eficienţă“.
Ubicuitatea războiului axiologic
Pentru
înţelegerea faptului că România este victima unui complex şi permanent
război axiologic – subsumat celui informaţional –, vom expune o sumară
sinteză a problemelor, urmînd să o dezvoltăm ulterior.
În
agricultură, „dezastrul este la fel de mare“ ca în celelalte domenii, afirmă dr. ec.
Florea Dumitrescu, fost ministru al Finanţelor înainte de 1989, principalul artizan al
acordului de aderare a României la F.M.I. şi B.I.R.D. şi al
încheierii primului acord de împrumut de la F.M.I. „
Cea
mai mare parte a combinatelor de creştere şi îngrăşare a animalelor şi
păsărilor au fost construite în anii ’70 şi ’80 după cele mai
performante tehnologii din lume, au fost finanţate cu credite de la
Banca Mondială şi alte bănci, care s-au convins de randamentul lor şi
au fost lichidate în anii ’90 pe motiv de pierderi,
deşi pierderile aveau loc ca urmare politicilor economice şi financiare
aplicate la recomandările F.M.I. şi Băncii Mondiale. Problemele care se
pun sunt următoarele: când a gîndit bine Banca Mondială – atunci sau
acum? Autorităţile române de ce nu au adus argumentele necesare, pornind
de la promovarea interesului naţional?
Organele Statului,
Guvernul, F.P.S. şi Banca Naţională a României au o mare răspundere în
faţa opiniei publice româneşti pentru politicile aplicate, care au dus
la distrugerea bogăţiei naţionale“
3. La fel stau lucrurile în privinţa sistemelor de irigaţii: au fost construite preponderent tot din credite externe
4
şi au fost distruse tot la indicaţiile şi incitaţiile externe, pe motiv
că ar fi fost expresia „concepţiei megalomane a vechiului regim“.
În
esenţă, însă, agricultura a fost demolată prin Legea nr. 18/1990, care,
în intenţia precipitată de a schimba structura economică în domeniu, a
rămas doar la nivelul
destructurării, căci a distrus
intempestiv c.a.p.-urile fără să pună altă formă de organizare în loc şi
a divizat terenul arabil în aşa măsură încît este total impropriu unei
exploatări modeme şi unei creşteri cît de cît semnificative a
productivităţii muncii. Pe lîngă faptul că a dus la apariţia a circa 4
milioane de parcele de cîteva hectare, a provocat şi 1,5 milioane de
procese în Justiţie pentru reglementarea situaţiilor anormale apărute –
unele durînd 4-5 ani, deşi ciclul agricol este de un an! Această
politică iraţională a dus la apariţia unei pături de proprietari de
pămînt, dar lipsiţi de mijloacele de producţie necesare şi lipsiţi de
deprinderile de agricultor, căci din vechea clasă de ţărani nu au mai
rămas decît bătrînii neputincioşi şi desconsideraţi de progeniturile
lor, migrate la oraş tocmai pentru a scăpa de corvoada muncii în
agricultură. Toate acestea atestă o incapacitate de anticipare a
efectelor legilor iniţiate inadmisibilă pentru orice planificator şi
legislator, oricît ar fi el de nou venit în Parlament. Acest efect
devastator al Legii nr. 18/1990 al fost amplificat de Legea nr. 1/2000,
care, în plus, prevede restituirea pe vechile amplasamente – ceea ce a
implicat creşterea haosului în agricultură, mărind insecuritatea
alimentară a populaţiei. Politica retrocedării terenurilor în combinaţie
cu politica abuzivă a unor lideri locali generează abuzuri mai mari,
care atentează la interesul naţional: un exemplu este situaţia
Aeroclubului din Târgu Mureş, care are un aerodrom strategic – singurul
din zonă avînd caracteristicile tehnice necesare –, pe care un primar inconştient îl vrea transformat în parc industrial
5. Alte titluri, pe lîngă conotaţiile ecologice, relevă creşterea în perspectivă a insecurităţii alimentare: „
Restitutio in integrum provoacă / Deşertificarea Judeţului Bacău“
6.
Imperfecţiunile
şi abuzurile în aplicarea şi interpretarea Legii nr. 1/2000 au
implicaţii mult mai mari, fiind antecamera unor conflicte interetnice.
„Ambiguitatea Legii nr. 1/2000 a devenit un «teren» propice manevrelor
politice. Pădurile României reprezintă, în momentul de faţă, un capital
electoral pentru care se «încing» tot mai multe spirite, în special în
Transilvania. (…) În luna iunie a.c., ministrul Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului, Romică Tomescu, propunea Executivului un proiect de
ordonanţă de urgenţă, care ar fi clarificat o dată pentru totdeauna
ambiguitatea Legii nr. 1/2000 privind retrocedarea suprafeţelor fostelor
composesorate (…).
Acest act normativ nu ajuns, încă, pe masa
Executivului. Clarificările aduse de ministru nu convin unor grupuri
parlamentare, care vor să obţină capital electoral, folosindu-se de
forma actuală a Legii nr. 1/2000. Surse din minister, care au dorit
să-şi păstreze anonimatul, ne-au precizat că unul dintre cei care se
opun din răsputeri dezbaterii pe ordinea de zi a Guvernului a acestui
proiect este ministrul Sănătăţii, Hajdu Gabor, membru al U.D.M.R. El se
foloseşte de funcţia de vicepreşedinte al Biroului Executiv al
Guvernului pentru a-şi manifesta refuzul faţă de discutarea acestui
proiect, ştiind că, o dată ce acest act normativ ar intra în vigoare,
pădurile nu ar mai fi la discreţia prefecţilor din judeţele Harghita şi
Covasna“
7.
Dar, la adăpostul imperfecţiunilor legilor
privind fondul funciar, abuzînd de diverse pretexte, se fac manevre care
subminează securitatea naţională. „În urmă cu cinci ani (adică în 1993 –
n.n., V.I.Z.), primarul Gheorghenilor, maghiar de origine, l-a
determinat, ca să nu spunem l-a prostit, pe prefectul judeţului Neamţ să
accepte mutarea plăcuţei indicatoare a localităţii Bicazul Ardelean cu 7
kilometri mai spre Est. Aparent o problemă locală. în realitate,
mişcarea are consecinţe nebănuite, arătînd că gîndul ungurilor era
departe. Concret. Localitatea Bicazul Ardelean este o fostă localitate
de graniţă a fostului Imperiu austro-ungar. Valoarea strategică,
militară a acestei zone este incalculabilă. Fiindcă este singura
trecătoare, în munţi, în partea locului. Este celebrul Defileu al
Bicazului, pe care, acum, prin această «nevinovată» stratagemă, ungurii
au pus mîna la propriu. Deşi terenurile în cauză aparţin nemţenilor, ale
au fost deja cumpărate de numeroşi cetăţeni unguri, cei mai mulţi
dintre ei cu domiciliu la… Budapesta“
8.
Între timp,
semnalările făcute de presă au devenit tot mai numeroase şi mai
alarmante, ca în acest exemplu: „Jurnalul Naţional sesizează C.S.A.T.
asupra pericolului ca punctele strategice din Transilvania, atît din
punct de vedere militar, cît şi economic, să fie efectiv cumpărate
mascat de statul ungar. În baza unei documentări temeinice, ziarul
nostru este în măsură să prezinte date care ar trebui nu numai să
îngrijoreze, dar să impună unele măsuri, astfel încît siguranţa
naţională să nu fie afectată. Sau să nu fie prea tîrziu“
9. Dar lucrurile s-au agravat, deoarece politica lui
restitutio in integrum a devenit politica dominantă a Puterii instalate la 26 noiembrie 1996.
Toate
acestea s-au produs din cauza incapacităţii clasei politice de a
discerne consecinţele legilor noi introduse în etapa de tranziţie:
acestea au, din start, o valoare juridică precară, fiindcă sunt făcute
în pripă şi urmăresc interese politicianiste înguste şi nu interesul
naţional. Dintre acestea se detaşează mulţimea ordonanţelor de urgenţă,
date, de obicei, pentru a corecta proaspetele legi promulgate şi, apoi,
tocmai proaspetele ordonanţe de urgenţă promulgate. Astfel s-a instituit
haosul juridic, urmat de
anomia socială.
În
industrie,
războiul axiologic postdecembrist s-a manifestat iniţial prin
insinuarea ideilor că industria românească este „un morman de fiare
vechi“ şi că e „plină de găuri negre“ – deşi era o industrie concepută
după proiecte şi cu utilaje moderne, cu finanţare prin împrumuturi
împovărătoare de la Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), mai
cunoscută şi sub numele de Banca Mondială. Or, aceste stabilimente nu ar
fi dat României circa 20 de miliarde de dolari, dacă proiectele nu ar
fi fost bune, pentru a putea fi sigure că îşi vor recupera
împrumuturile!
Printre vectorii publici din 1990 se numără: însuşi
proaspătul premier Petre Roman, recent-revenitul-în-ţară (pe atunci)
Ion Raţiu, diverşi analişti politici nou-nouţi, directori de ziare
privatizaţi pe scurtătură. Vectorii oculţi sunt toţi aceia care au
concurat la ruinarea economiei naţionale, însăşi Legea nr. 15/1990 a
societăţilor comerciale este un vector al războiului axiologic: pentru
că ea a fost, efectiv, traducerea unui text conceput în Occident, ceea
ce denotă desconsiderarea specialiştilor români şi, apoi, pentru că a
avut rolul de a ruina economia.
Urmarea a fost că, treptat, toate
întreprinderile mari, moderne şi productive, care au fost fala României
şi care au contribuit la achitarea datoriei externe – precum SIDEX,
COMTIM, I.M.G.B., ROMCIM, SIDERCA, AUTOMATICA, I.M.E.B., etc. etc. – au
fost, iniţial,
devalorizate moral. În primul rînd, ca
efect al acestei devalorizări, s-a început divizarea lor în unităţi mai
mici – deşi ele nu puteau să funcţioneze eficient decît aşa cum fuseseră
concepute iniţial, ca un tot organic. De exemplu, întreprinderea
ELECTROPUTERE-Craiova a fost împărţită în vreo cinci societăţi
comerciale, acordîndu-se credit ideii nocive că trebuie înlăturat
„gigantismul“; dar, ulterior, noilor conduceri le-au fost necesari vreo
cinci-şase ani de eforturi spre a se reunifica.
Apoi, prin diverse
afaceri oneroase, au fost subevaluate patrimonial şi au fost vîndute pe
un preţ de nimic unor străini sau „privatizate” prin aproprierea de
către nişte firme „româno“-străine, dar unde majoritatea acţiunilor erau
deţinute de străini, pentru ca aceştia să îşi poată impune politica lor
de spoliere a patrimoniului naţional.
Aşa cum se ştie, după Al
Doilea Război Mondial, U.R.S.S. a demontat pînă la fundaţie toate
întreprinderile Germaniei (şi multe şi din România) şi le-a dus,
împreună cu specialiştii lor – pe care a putut să-i captureze – în
Rusia, ca pradă de război. Dintre aliaţii Rusiei, S.U.A. au făcut la fel
în Italia.
Consecinţa războiul axiologic: România a devenit „un chilipir“
Războiul
axiologic dus contra României a făcut ca ţara noastră să piardă aproape
toată industria – la care s-a adăugat exodul specialiştilor în Vest –,
fără ca Vestul să tragă un foc de armă (cu excepţia celor din Decembrie
1989). Producţia a scăzut la jumătate faţă de nivelul anului 1989, ceea
ce nu s-aîntîmplat nici după ultimul război mondial
10, la
care ţara noastră a participat ca a patra putere militară (e-adevărat,
fapt nerecunoscut de Aliaţi, căci ei nu au recunoscut România nici măcar
ca putere beligerantă). De exemplu, agregatele Combinatului siderurgic
fost „Oţelul Roşu“, din Călan, au fost demontate, tăiate şi vîndute ca
fier vechi de către cei doi italieni care l-au cumpărat; la fel, cehii
care au „cumpărat“ TEPRO-laşi au casat şi au vîndut ca „fier vechi“
laminorul de benzi la cald – instalaţie nouă, amortizată doar în
proporţie de 4 la sută
11. Şi asemenea cazuri sunt
nenumărate,
căci, de la ceea ce era, la început, doar un slogan, ce se voia
anticomunist – dar care era prioritar antiromânesc – „industria
românească este o grămadă de fier vechi“, s-a trecut la aplicarea
acestuia în mod pragmatic şi profitabil pentru o minoritate infimă, în
detrimentul majorităţii covîrşitoare a populaţiei, iar întreprinderile,
vagoanele noi, şinele noi de cale ferată sunt vîndute ca „fier vechi“,
de către noii „manageri“, fireşte, în cîrdăşie cu unii vameşi.
La
fel au fost devalorizate moral şi, apoi, distruse funcţional şi logistic
aproape în întregime toate domeniile strategice ale Statului Român –
agricultura, învăţămîntul, sănătatea, petrochimia, industria
medicamentelor etc. – prin trei modalităţi diferite ca formă, dar
convergente ca efect: 1)
politic, prin aşa-zisa
„reformă“ rapidă impusă din exterior prin faimoasa „terapie de şoc“,
printr-o restructurare care nu este decît un pretext pentru a fi
dezorganizate din interior, pentru a fi jefuite mai uşor şi, apoi, ca să
se demonstreze ideea că românii nu ştiu să se conducă singuri şi, de
aceea, e nevoie de consilieri străini, prezenţi acum în toate
ministerele importante; 2)
economic, prin reducerea
bugetului, căci, fiind dependente de subvenţiile statului – de departe
mai mari şi mai sigure, au ajuns acum la discreţia „sponsorizărilor“
aflate la „milostenia“ unor patroni, îndeosebi avari, cum sunt toţi cei
din faza de acumulare primitivă a capitalului; şi 3)
financiar,
prin sufocarea lor cu arieratele şi blocajele economico-financiare
provocate, de data aceasta, atît de interdependenţa funcţională în
cadrul sistemului social global, cît şi de politica Băncii Naţionale a
României (B.N.R.), deosebit de obedientă faţă de F.M.I. şi B.I.R.D.
În domeniul
financiar-bancar,
prima agresiune axiologică a fost devalorizarea monedei naţionale în
funcţie de cursul dolarului, începută sub conducerea Guvernatorului
B.N.R., Mugur Isărescu, şi a ex-premierului Petre Roman – devalorizare
continuată de Theodor Stolojan şi, prin forţa lucrurilor şi a presiunii
externe, de către toţi ceilalţi premieri, în diverse proporţii, după cum
avea, fiecare, tăria de a negocia, precum relevase ex-premierul Nicolae
Văcăroiu. Vectori externi: F.M.I. şi B.I.R.D., în principal, precum şi
alte centre bancare şi instituţii internaţionale. Faptul că
devalorizarea leului este o agresiune este atestat, pe de o parte, de
practicarea consecventă a acestei modalităţi – ceea ce demonstrează
eficienţa ei în distrugerea României –, şi, pe de altă parte, de
situaţia reală, dar mascată în mod deliberat, că evaluarea leului – şi a
economiei naţionale – se poate face mai riguros şi mai întemeiat în
funcţie de puterea sa de cumpărare.
A
doua agresiune axiologică: devalorizarea mărfurilor şi serviciilor şi,
implicit, a salariilor prin liberalizarea preţurilor. La cîteva luni
după ce le-a „liberalizat“, premierul Petre Roman, văzînd degringolada
în care intrase economia şi nemulţumirea crescîndă a populaţiei, a
promis (înainte de a fi debarcat) să se ocupe de „calmarea preţurilor“
(sic). După cum au anticipat – primii – economiştii Vasile Pilat şi
Daniel Dăianu, încă din decembrie 1990, într-o emisiune a T.V.R.,
urmarea directă a respectivei liberalizări a fost „declanşarea
inflaţiei“ şi, precum a constatat toată lumea, s-a produs continua
creştere a preţurilor şi devalorizare a salariilor – scăzînd, continuu
şi accelerat, puterea de cumpărare a leului. Astfel că, acum, s-a ajuns
la sistarea efectivă a serviciilor (furnizarea de gaz metan, apă caldă,
agent termic şi – pe alocuri – chiar a apei potabile şi a
medicamentelor) pentru o populaţie deja sărăcită şi înfometată.
A
treia agresiune notabilă constă în aceea că, în 1992, tot sub presiunea
F.M.I. şi a Băncii Mondiale (B.I.R.D.), ex-premierul Theodor Stolojan
a acceptat alinierea preţului intern al energiei electrice Ia valoarea sa mondială.
În acest mod, s-a creat un cerc vicios: ca urmare a creşterii preţului
energiei electrice, s-au mărit substanţial preţurile tuturor produselor.
S-a ajuns cu absurditatea până acolo încît, dacă, la început, s-a mărit
preţul mărfurilor şi serviciilor imediat după creşterea preţului
kilowatt-ului, chiar pentru mărfurile produse anterior respectivei
majorări a costului kilowatt-ului, acum, dacă azi se anunţă că preţul
kilowatt-ului se va mări peste trei luni, atunci preţurile mărfurilor se
vor mări chiar de mîine, fără să se mai aştepte să treacă cele trei
luni! După cum relevase şi ex-ministrul Daniel Dăianu, însăşi această
practică a anunţării dinainte a majorării preţului energiei electrice şi
a combustibililor a ajuns să fie dăunătoare. Cu atît mai mult majorarea
în sine a preţului kilowatt-ului. Prin această politică financiară,
urmată de respectivul comportament economic, se devalorizează, implicit,
moneda naţională. Consecinţa imediată: în raport cu dolarul, preţul
intern al kilowatt-ului/oră a rămas, din nou, în urma preţului mondial
şi devine necesară o nouă „aliniere“ – la fel de artificială ca şi prima
şi care, evident, provoacă o nouă creştere a preţurilor mărfurilor şi
serviciilor, o nouă devalorizare a leului şi a salariilor! Şi procesul
se repetă, reproducându-se şi amplificîndu-se, ca într-o veritabilă
avalanşă; cu diferenţa că „impulsul“ este dat dinafară, de F.M.I. şi
B.I.R.D., care pretind că, prin aceste măsuri, vor să reducă inflaţia!
Prin această politică, s-a introdus un „motor automat“ al
accelerării permanente a inflaţiei,
în progresie geometrică. Acest „motor“ s-a conjugat cu devalorizarea
continuă şi artificială a leului în raport cu dolarul. Consecinţa a fost
apariţia arieratelor şi producerea blocajului economico-financiar, din
cauza devalorizării permanente a activităţii întreprinderilor şi, în
final, a decapitalizării artificiale a lor
în scopul subevaluării lor deliberate, pentru a fi cumpărate la preţuri modice şi comisioane substanţiale. Chiar revista americană
Jane’s Foreign Report recunoaşte:
„Liderii români, conştienţi de faptul că nu au altă alternativă, vor
grăbi privatizarea, iar la Bucureşti se vor găsi adevărate
«chilipiruri»“
12. Analiza hermeneutică a acestei fraze relevă
devalorizarea rapidă a economiei – redusă la bagatele, la „chilipiruri“
– făcută sub presiune externă („vor grăbi privatizarea“, fiind băgaţi
într-un clinci), dar cu concursul „liderilor români“ – desigur nu al
tuturor liderilor, dar în mod cert al unora dintre ei.
Dar, prin acest mod, impus din ext
erior,
de a face Reforma, prin „terapia de şoc“, s-a ajuns în pragul unei
hiperinflaţii – probabil ultima, înaintea „bulgarizării“ României.
Semnul acestei posibile căderi este prăbuşirea deliberată a unor bănci
importante – Bancorex, Banca Agricolă
13, Banca Dacia Felix, Banca Internaţională a Religiilor
14 etc. – , urmată, acum, de distrugerea, din interior, a Băncii Naţionale a României, tot la presiunea F.M.I. şi a B.I.R.D.
În domeniul
politic,
agresiunile sunt mai subtile şi, de aceea, mai greu decelabile, dar, în
esenţă, urmăresc tot devalorizarea instituţiilor şi a valorilor
politice, satanizîndu-se anumite partide şi personalităţi politice după
tiparul dihotomic – buni şi răi – şi glosîndu-se pe marota comunismului:
tot ceea ce s-a făcut în epoca socialistă a fost rău, şi tot ceea ce va
fi bun, abia acum, începînd cu ei, „anticomuniştii“ (unii fiind doar
„comunişti“ năpîrliţi), urmează să se facă.
Această modalitate de
„construcţie“ politică iterează doctrina stalinistă şi maoistă, dar
schimbînd „actorii“. Se produce, astfel, inclusiv o pervertire a
valorilor democraţiei – pretextîndu-se, apoi, că românii sunt incapabili
să înţeleagă şi să instituie democraţia, fiind necesar să li se aducă
un conducător din afară: eventual, un rege, ca după detronarea lui
Alexandru Ioan Cuza.
Păcălirea românilor prin inversarea valorilor
Răsturnarea
valorilor şi bulversarea conştiinţei sociale constituie pregătirea
terenului pentru introducerea unor non-valori şi/sau a unor valori
străine, promovate de cercurile oculte de putere, de sorginte
mondialistă. În alte părţi, oamenii au început să se trezească şi să
protesteze contra mondialismului (Seattle, New York, Melbourne, Praga
etc.), dar, din cauza izolării în care i-a ţinut regimul socialist,
românii încă nu înţeleg marea păcăleală care li se pregăteşte.
În domeniul
legislativ,
agresiunea axiologică rezidă în promovarea unor parlamentari fără
valoare morală, profesională şi politică şi, în consecinţă, în scăderea
prestigiului Parlamentului prin scăderea eficienţei activităţii sale,
prin elaborarea greoaie a legilor – acestea cu lacune şi fără o viziune
sistemică, interdependentă, ci, dimpotrivă, contrazicîndu-se unele pe
altele. Ca urmare a acestei lentori, Parlamentul (Legislativul) este
substituit ilicit de opusul său, de Guvern (Executivul), care emite
nenumărate ordonanţe de urgenţă – unele mai pripite şi mai proaste decît
altele şi, de aceea, unele corectîndu-le pe celelalte, spre deriziunea
atît a omului de rînd, cît şi a opinei publice internaţionale – şi care
creează, astfel, haos legislativ; unii, avizaţi, afirmă că îl creează în
mod deliberat! Consecinţa globală: haos economic şi social, se
instituie
anomia socială, scade autoritatea statului, proliferează corupţia. Prin aceasta, organismul social decade, intră în „metastază“.
În domeniul
naţional,
războiul axiologic este dus sub paravanul „drepturilor minorităţilor“,
atacîndu-se conceptul de stat-naţiune. Ideile cel mai agresive sunt
autonomia („autoguvernarea“) pe criterii etnice şi lingvistice a
maghiarilor, ţiganilor, ucrainenilor etc. Revizionismul şi iredentismul
hungarist au constituit subiectul multor lucrări competente ale
istoricilor români, începînd de la Trianon pînă acum; de aceea, nu vom
mai insista asupra temei, mai ales că agresivitatea hungurilor din
România a devenit, în aceste vremi, un fapt cotidian atît în mass media,
cît şi pe stadioane, în întreprinderi sau pe stradă.
O idee
deosebit de periculoasă – mai ales prin caracterul ei aparent benign,
care o face să fie mai penetrantă – este pretenţia ţiganilor de a fi
numiţi „romi“ sau, printr-o escrocherie ortografică, „rromi“, iar limba
ţigănească să fie denumită romali, sau romales sau romanes – îndeosebi
la aceasta din urmă se pare că s-au oprit, deoarece induce o mai mare
asemănare cu etinomul român. Această idee este acceptată şi aplicată de
cvasitotalitatea ziariştilor idiotizaţi de teoriile europeniste şi
mondialiste.
În Memorandumul HO3/169 din 31 ianuarie 1995,
Ministerul Afacerilor Externe român a explicat caracterul pernicios al
ideii respective şi a cerut eliminarea cuvîntului „rom/rrom“ din lexic
(cel puţin din cel oficial şi al mass media). Dar, în 1997, ex-ministrul
Andrei Pleşu, obedient faţă de organismele internaţionale şi europene,
l-a anulat printr-un alt memorandum şi a impus utilizarea denominaţiei
incriminate (probabil şi dintr-un interes subiectiv).
Dintre vectorii externi, îi amintim pe cei care au realizat şi difuzat filmul antiromânesc şi promaghiar „Fratele trădat“
15 – TV 5 International, Consiliul Europei etc. –, precum şi filmele sau reportajele despre ţiganii „români“.
Trebuie
să remarcăm că toate marile ţări democrate europene – Franţa, Germania,
Marea Britanie etc. – îi căinează pe ţiganii „români“ (căci, indiferent
din ce ţări provin, toţi sunt consideraţi ca venind din România) şi
toate aceste ţări îi expulzează în România.
Ca
prognoză, anticipăm că publiciştii, analiştii etc. se vor dumiri
treptat de viclenia şi nocivitatea acestei agresiuni axiologice şi vor
elimina singuri – fără să mai fie nevoie de reintroducerea
Memorandumului HO3/169 din 1995 al M.A.E. – cuvîntul „rrom“ din limbaj,
menţinîndu-l exclusiv pe acesta consacrat istoric, de „ţigan“. Acest
cuvînt nu are nimic peiorativ în el; cuvîntul, în sine, e nevinovat; în
schimb comportamentul agresiv al ţiganilor este cel care le conferă
caracteristica peiorativă – ba, încă, semnificînd un pericol social –,
nu numai în România, ci peste tot în lume. Cuvîntul „ţigan“ are,
dimpotrivă, o conotaţie nobilă în el, căci le dezvăluie originea cu care
etnia se mîndreşte: „ţigan“ provine, se pare, din expresia „ti Gange“,
care înseamnă în limba hindusă „de dincolo de Gange“ – de unde par a fi
provenit ţiganii (aduşi în Ţările Române de tătari; de aceea, după cum
arată Nicolae Iorga, erau numiţi şi „tătăraşi“).
Totodată, precizăm că şi dacă îşi vor atribui de bună voie – sau sub viitoarea presiune spontană a românilor – denumirea de
gipsy (sună occidental şi chiar e chic), de „neoindieni“, de „gropmani“ (cuvînt creat
ad hoc), de „ge
rrmani“ – de exemplu, şi eu pe acesta din urmă li-l propun, căci le va deschide toate porţile
Europei şi chiar mai departe –, peste 50-100 de ani, dacă nu îşi vor schimba comportamentul antisocial
16
şi nu se vor civiliza, atunci lumea îi va apela tot „ţigani“ şi îi va
alunga de peste tot: din România, din Elveţia, Germania, Franţa, Anglia
etc. Căci nici un nume pe care şi-l vor atribui nu va fi suficient –
prin acest simplu fapt – să le schimbe condiţia socială şi istorică,
dacă nu vor depune eforturi serioase să-şi depăşească statutul prin ei
înşişi. Or, prin comiterea acestei agresiuni axiologice – aproprierea
denominaţiei „rrom/rom“ –, nu vor mai avea nici o şansă să se integreze
în România; poate în Hungaria, căci au acelaşi comportament ca al
hunilor. Cazurile Hădăreni, Bolintin etc. trebuie să le fie un
memento.
În
esenţă, exacerbarea pretenţiilor neîntemeiate ale minorităţilor
naţionale (maghiarii, evreii) sau etnice (ţiganii) este o tragică potecă
greşită, deoarece are ca obiectiv – după parcurgerea etapei
intermediare, aceea a regionalizării – federalizarea ţării pe criterii
etnice, în vederea dezmembrării, în final, a României – în scopul
formării Hungariei Mari şi, apoi, a celui de-al IV-lea Reich sub forma
unei confederaţii de state.
Penuria de informaţie este catalizatorul corupţiei
O
expresie a veritabilei ameninţări la adresa siguranţei naţionale pe
care o reprezintă pericolul federalizării clamate de minoritarii
maghiari a fost scandalul politic izbucnit odată cu iniţiativa creării
Asociaţiei Naţionale a Militarilor din România (A.N.M.R.). Căci, tot la
efectele războiului
atipic s-a referit în 27 octombrie
a.c. [reamintesc, e vorba de anul 2000 – n.n., V.I.Z.] şi generalul de
Corp de Armată Mircea Chelaru, Şeful Statului Major General al Armatei;
apoi, cum
s-a văzut pe ecranele televizoarelor, în
replică, şi răspunsul dat de Biroul de presă al Preşedinţiei. Pentru că a
refuzat să-şi retragă afirmaţiile, generalul Mircea Chelaru a fost
silit să-şi demisia, după cum a încercat să releve Marius Tucă în
emisiunea din seara zilei de 1 noiembrie a.c, în prezenţa ministrului
Apărării, Sorin Frunzăverde. Apariţia A.N.M.R. este un fapt foarte
semnificativ atît prin el însuşi, cît şi prin reacţiile stîrnite, unde
domină temerile, exprimate prin titluri de-o şchioapă: „Generalii
ameninţă?“
17, „Generalii se adună“
18, „Ce vor generalii?“
19 etc.
Asupra
ameninţărilor absconse relevate de către generalul Mircea Chelaru
atrage atenţia Cotidianul, care reaminteşte: „Noul şef al S.M.G. a
vorbit şi el despre / Probleme în sudul României“
20, în urmă cu aproape două luni
21.
În domeniul
securităţii naţionale,
principala agresiune constă în devalorizarea şi denigrarea
componentelor acesteia, sub toate aspectele: de la doctrina apărării
naţionale pînă la cadrele respectivelor instituţii.
Serviciile Secrete constituie sistemul imunitar
al organismului social. Atacarea acestuia este echivalentă, realmente,
cu infestarea statului cu un „S.I.D.A.“ social-politic. Apariţia
lozincii „Jos Securitatea! “ a constituit, în conştiinţa publică, primul
atac „autohton“ contra Securităţii. Dar agresiuni axiologice apăruseră
mai demult, în mass media internaţionale, îndeosebi pe posturile de
radio străine care erau cele mai accesibile auditoriului român. Evident,
nu este o simplă întâmplare că, după vizita în România, din ianuarie
1990, a lui James Baker, Secretar de Stat al S.U.A., ca prim simptom al
acestui „S.I.D.A.“, au apărut – pe ziduri, în clădiri, în tramvaie etc. –
nişte fluturaşi autocolanţi; pe care scria „Jos Securitatea! “ Şi, cînd
te gîndeşti că, până în martie 1990, ofiţerii Securităţii şedeau în
birouri, dar păziţi la uşă de soldaţi înarmaţi!
După înfiinţarea –
sub presiunea agresiunilor hungariste de la Târgu Mureş, din 20-22
martie 1990 – a Serviciului Român de Informaţii, acest îndemn al
democraţiei occidentale – „Jos Securitatea!“ – s-a auzit, continuu, din
Parlamentul ţării pînă în cel mai obscur ziar. Din această principală
cauză s-a produs
implozia Serviciilor Secrete. Desigur,
alături de alte cauze importante: salariile mici – excesiv de mici
pentru nişte ofiţeri care stau sub tensiune 24 de ore din 24 –,
reorganizările permanente, micimea stimulentelor morale, micimea unor
comandanţi rămaşi (căci aceia valoroşi, care au anticipat tendinţa de
evoluţie a evenimentelor, şi-au cerut trecerea în rezervă, în cazul în
care nu au fost trecuţi cu forţa de alţii), iar, în ultimii patru ani,
algoritmizarea Serviciilor Secrete, deoarece nici acestea nu au scăpat
de năpasta „democratizării“.
Nu este de mirare că, după permanenta şi agresiva campanie mediatică dusă împotriva lor, cadrele Serviciilor Secrete
trăiesc în propria lor ţară ca într-o ţară ocupată.
Corolarul
imploziei Serviciilor Secrete este explozia fenomenului corupţiei pe
toate palierele socialului: de la cel mai umil funcţionăraş pînă la
înalţii magistraţi – fireşte, inclusiv în interiorul Serviciilor
Secrete, căci neputinţa asigurării protecţiei societăţii, în general,
implică neputinţa realizării protecţiei interne, în special. Este
corolarul, dar, evident, cauza principală este alta: şi anume,
sărăcirea
– nu sărăcia – populaţiei, în genere, şi, îndeosebi, a anumitor
categorii profesionale care o duseseră bine şi chiar foarte bine şi,
deodată, după începerea devalorizării programate a leului, au devenit
din ce în ce mai sărăcite, după ce se învăţaseră cu binele.
Pe
lîngă faptul că sărăcia populaţiei a devenit un laitmotiv al presei de
toate culorile, atestarea ştiinţifică a involuţiei calităţii vieţii şi,
în mod expres, a
sărăcirii continue a populaţiei a
făcut-o, în studiile sale, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii,
care e departe de orice părtinire politică – spre deosebire de Comisia
Naţională de Statistică, suspectată, din start, de partizanat oficial.
Iar în categoria sociologică de populaţie sunt incluse şi categoriile
sociale care ocupă o poziţie meritocratică, deci care cer de la
societate o recunoaştere efectivă a calităţilor lor profesionale şi
politice. Or, involuţia statutului lor, marcată de incapacitatea lor
pecuniară de a realiza un consum prin care să-şi poată reproduce forţa
de muncă a lor şi a familiilor lor – ca să nu mai vorbim de „consumul de
prestigiu“, care ar fi un lux de-a dreptul sfidător în ochii
nenumăraţilor dezmoşteniţi ai tranziţiei –, este resimţită de aceste
categorii sociale ca o puternică frustrare. Această decădere a
statutului lor socio-profesional, prin degradarea de la o chenzină la
alta a salariului lor, le face victime potenţiale ale mitei. Iar această
potenţialitate devine efectivă cînd se insinuează un corupător, căruia,
fiind plin de banii pe care i-a cîştigat în mod ilicit, îi e uşor să
arunce cu ei în faţa unui înalt funcţionar (chiar demnitar) cu un
salariu de mizerie (sau, oricum, insuficient pentru statutul social pe
care îl deţine), pentru a-l corupe. Aşadar, izvorul corupţiei nu se află
în ceea ce ignoranţii sau cosmopoliţii numesc „balcanismul“ sau
„bizantinismul“ românilor – sau, cum spun unii condeieri, că asta-i
situaţia „la români“, acest „la români“ avînd semnificaţia de
caracteristică funciară, care ţine de trăsăturile neamului nostru, adică
avînd sensul exclusiv de „numai la români şi nu la alţii“, ceea ce este
mult mai grav sub aspect axiologic, deoarece semnifică o devalorizare
de esenţă, vizând trăsăturile definitorii ale poporului român şi nu doar
una conjuncturală, ce ţine de perioada fanariotă, de exemplu, sau alta
similară.
Dar corupţia s-a manifestat copios şi la alte popoare,
mai „civilizate“: în Japonia, în urmă cu vreo două decenii o companie
aviatică americană fusese acuzată că a corupt pe unii membri ai
cabinetului nipon pentru a-i promova interesele, iar, nu demult, un
premier a trebuit să demisioneze pe motiv de corupţie; acum vreo doi
ani, un secretar general al N.A.T.O. (belgian) a fost demis din cauza
unui caz de corupţie; în Franţa, cazul ministrului de Externe Roland
Dumas a ţinut prima pagină a ziarelor în vara acestui an pentru corupţie
şi adulter, după ce, anul trecut, se vorbise de implicarea chiar a
răposatului F. Mitterrand într-un caz de corupţie cu nişte întreprinderi
petroliere; iar în toamna acestui an, inclusiv lui Jacques Chirac i s-a
făcut reclamă tot pe tema corupţiei. Deci, se întîmplă şi la case mai
mari şi nu doar „la români“. Nu, categoric, motorul escaladării
corupţiei în etapa de tranziţie se află, în mod esenţial, în sărăcirea
României prin aşa-zisa privatizare, programată din exterior şi
implementată cu ajutorul cozilor de topor din interior, realizată
inclusiv prin războiul axiologic. Sărăcirea deliberată prin
„privatizarea=jefuire“ a ţării în toată etapa de tranziţie a dus la
coruperea facilă a multor indivizi cu funcţii importante în instituţiile
Statului. Acum mulţi oameni politici vorbesc cu dezinvoltură de faptul
că, în această etapă a tranziţiei, corupţia a cuprins inclusiv
principalele instituţii ale Statului. Or, a corupe persoanele principale
din principalele instituţii de stat este forma cea mai eficientă de
cucerire a respectivului stat – situaţie demonstrată, între timp, de
realitatea din republicile bananiere, situaţie în care a ajuns şi
România. Într-adevăr, pentru o corporaţie străină este mult mai eficient
să dea cîteva milioane sau chiar zeci de milioane de dolari mită
cîtorva înalţi demnitari de stat pentru a deveni proprietara unei
întreprinderi româneşti de cîteva miliarde de dolari, cum a fost cazul
cu I.M.G.B., ROMTELECOM, ROMCIM, TEPRO etc.
Coruperea este
expresia faptică şi consecinţa devalorizării anterioare realizate prin
diverse forme de propagandă. Costul acţiunilor întreprinse prin
extinderea corupţiei, cu ajutorul războiului axiologic, într-un stat
sărăcit în mod deliberat şi planificat – cum se întîmplă de 10 ani în
România – este mai mic şi chiar mai „moral“ decît costul acţiunilor care
ar fi fost îndeplinite prin războiul fierbinte. Unul din obstacolele
majore ale corupătorilor îl constituie Serviciile Secrete. De aceea,
desfiinţarea sau, cel puţin, minimalizarea rolului lor şi coruperea
unora dintre cadrele acestora au constituit tot timpul un obiectiv
prioritar al celor interesaţi, atât din ţară, cât şi din afara ei.
După
agresarea sistemului imunitar al Statului, nu trebuie să ne mai mire
nici de ce pierde România în relaţiile cu „investitorii strategici“, cu
ţările străine, fie ele prietene sau inamice. Pentru că, de exemplu, pe
cehii care au devalizat întreprinderea TEPRO, din laşi, nu i-a
impresionat pozitiv faptul că România nu a intrat cu armata în
Cehoslovacia în august 1968.
Agresiunile axiologice contra culturii
În domeniile
socialului, moralei, familiei, tineretului,
agresiunile axiologice acoperă toate aspectele şi sunt deosebit de dure
– de la substituirea valorilor identităţii naţionale cu valori
mondialiste şi distrugerea morală a tineretului – viitorul ţării – pînă
la sodomizarea copiilor. Ca de obicei, penetrează sub forme
aparent inocente, precum sunt filmele de desene animate difuzate de canalul TV Cartoon Network, extrem de agresive
22, incitând la un comportament anormal. De exemplu, pe postul tv Fox Kids, în 2 noiembrie 2000, la difuzarea desenului animat
The Tick, episodul
Tick versus Chairface Chippendale,
la ora 12 şi 46 de minute, se făcea această invitaţie: „Veniţi să mă
vedeţi comiţînd cea mai îndrăzneaţă crimă din toate timpurile!“ Şi asta
se vede într-un program „educativ“ pentru copii.
Consecinţa a fost
relevată, între timp, de sociologi: creşterea delincvenţei juvenile şi,
în final, a criminalităţii printre copii. Deja la televiziunea
americană s-au difuzat cazuri în care elevii au fost împuşcaţi de
colegii lor cu arme automate! Dar considerăm că este moral să ne rugăm
ca această pecingine umană să nu se extindă pe tot mapamondul, aflat în
curs de globalizare cu modul de viaţă american, ci să rămînă acolo, la
ei, şi să găsească singuri mijloacele de a îndrepta ceea ce au stricat.
În
genere, sunt propuse „valori“ ca individualismul exacerbat – antecamera
anarhismului şi nihilismului –, egoismul, agresivitatea, sexualitatea,
mercantilismul – a căror chintesenţă este profitul: banul este noul
ideal promovat de morala Occidentului.
Simptomatic este faptul că, sub acelaşi paravan al „drepturilor omului“, este impusă, ca o nouă „valoare“, o antivaloare:
homosexualitatea;
deşi sodomia şi desfrîul au fost, în Biblie, cauza distrugerii Sodomei
şi Gomorei. De aceea, disputele juridice şi publicistice în jurul
articolului 200 din Codul Penal sunt oţioase, preţioase şi cauzatoare de
confuzii acolo unde lucrurile sunt simple ca în gramatică: o greşeală
intrată tot mai mult „în uz“ nu este legitimată ca „valoare“, ca fapt de
„cultură“, ci rămine tot o probă de incultură, de agramatism. De
exemplu, expresia „catastrofă umanitară“ rămîne tot o prostie oricît de
mulţi ar fi ziariştii imbecili, vorbeţii de la radio-tv şi intelectualii
inculţi care o folosesc. Tot astfel, homosexualitatea nu poate să fie o
valoare, un „drept“ al individului, cîtă vreme, din totdeauna, a fost
expresia incapacităţii individuale şi sociale de a-l iubi pe „celălalt“.
De fapt, bărbatul care nu poate trăi, care nu cunoaşte voluptatea
produsă de dragostea trupească şi sufletească pentru o femeie (şi
reciproc) este un estropiat, este un ins bătut de Dumnezeu,
literalmente. Apoi, în genere, iubirea aproapelui – a altului tău – este
opusul iubirii de sine, care este o variantă egocentrică a
homosexualităţii – un fel de onanie (de la biblicul Onan).
Homosexualitatea impusă ca „valoare“ de Occident atestă, indubitabil, că
el este anticreştin, antiortodox şi, esenţialmente, antiuman şi, pe
cale de consecinţă logică şi faptică, satanist.
Declinul Occidentului
se produce, acum, într-o mai mare proporţie şi cu o mult mai mare
viteză decît pe vremea lui Oswald Spengler – deoarece trăim în epoca
tranzienţei, adică a accelerării schimbării, după definiţia lui Alvin Toffler.
Cîţi
homosexuali are România? Zece-douăzeci de mii?! Să zicem, exagerînd
puţin, o sută de mii de homosexuali (aici includem şi lesbienele,
pedofilii, zoofilii etc., adică pe toţi cei care nu sunt normali, care
nu formează cuplul bărbat-femeie). Asta ar însemna, ipotetic, circa 0,5
la sută din populaţia ţării, deci o pondere derizorie comparativ cu
proporţia lor la olandezi, belgieni, francezi, britanici, americani etc.
În acest sens, iată cîteva relatări care nu pot fi bănuite de
părtinire: „În Italia şi Spania, problema legalizării cuplurilor de
homosexuali este la ordinea zilei. Şi, de asemenea, provoacă proteste în
mediile catolice, după cum o dovedeşte o pagină întreagă, publicată
recent în
Osservatore romano. Însă, în Franţa, actualitatea
este şi mai arzătoare. Conferinţa pe tema familiei, care urmează să aibă
loc în luna iunie, trebuie să combată politica guvernului în acest
domeniu. Grupurile şi asociaţiile familiştilor solicită sprijin pentru
ca doleanţele celor din
Gay Pride să nu lovească în revendicări familiilor creştine cumsecade“
23.
lată
şi un citat din publicistica României pe cale de a intra, cu spatele,
în Europa şi dincolo de ea: „Biserica Unitariană este şi mai tranşantă
în această privinţă. În luna martie, unitarienii au avut o şedinţă în
care s-a discutat dacă Biserica Unitariană ar trebui să ia o hotărîre
referitoare la homosexualitate. Nu s-a reuşit să se ajungă la un consens
în această privinţă. Conducerea Bisericii Unitariane consideră Biserica
lor una universală, cu sediul în S.U.A. De acolo pornesc înspre România
ideile atragerii homosexualilor spre biserică. (…) Grupul majoritar
este de părere să se facă servicii religioase pentru homosexuali, chiar
şi căsătorii. Unitarienii din această grupare fac şi cununii religioase
între parteneri de acelaşi sex, dar nu oficial. În România nu a fost
nici un astfel de caz pînă acum. A treia grupare o reprezintă radicalii,
care sunt pentru homosexuali. Aceştia sunt cei care au vizitat biserica
universală din America“
24. Cu alte cuvinte, să fie la ei acolo şi să nu se răspîndească mai departe.
În
acest context, devine evident că este o veritabilă agresiune axiologică
organizarea, la Bucureşti, a unui „congres“ mondial al homosexualilor.
În autoapărare, ar fi trebuit să reedităm evenimentele biblice; să-i fi
stropit cu smoală şi să le dăm foc respectivilor „congresmeni“. În
comparaţie cu minerii români care s-au sinucis incendiindu-se, ar fi o
„pierdere colaterală“ suportabilă pentru omenire – ba chiar ne-băgată
în… seamă.
Învăţămîntul este „locul
geometric“ de concentrare şi, apoi, de diseminare a teoriilor tuturor
valorilor. În consecinţă, din cauza valenţei sale de formare şi educare a
cetăţenilor şi, îndeosebi, a tineretului, a forţei de muncă, a cadrelor
de conducere la toate nivelurile societăţii,
învăţămîntul este obiectivul strategic prioritar al războiului axiologic.
În urmă cu peste douăzeci de ani, contele Alexandre de Marenches
avertizase (în zadar, căci nimeni nu e profet în ţara lui, fie el şi
conte, fie ea şi Franţa), că războiul atipic nu mai implică ocuparea
teritoriului, ci cucerirea minţii şi sufletului oamenilor; iar aceasta
necesită ocuparea instituţiilor formatoare de idei, caractere, opinie şi
stări de spirit: Universitatea, Biserica, mass media, partidele,
organizaţiile obşteşti etc. – toate acestea cu scopul înlocuirii
valorilor naţionale ale statului agresat cu altele, străine şi opuse,
pentru a institui o nouă ordine: „Într-un cuvânt, ceea ce eu numesc
«ordinea invers㻓
25. Să reţinem un fapt extrem de important:
contele de Marenches este un autentic naţionalist francez, nu român. Şi
nu ne-ar mira să aflăm mai tîrziu că, deşi anii cît el a dirijat
S.D.C.E-ul au semnificat etapa cea mai glorioasă din istoria lui, a fost
debarcat de la conducere tocmai fiindcă era prea naţionalist!
Principala formă de mişcare a agresiunilor axiologice este „reforma“ învăţămîntului.
Valoarea deosebită a sistemului de până acum din învăţământul românesc a
fost, adeseori, recunoscută de specialiştii străini oneşti şi
obiectivi. Recent, ea a fost atestată şi de medaliile de aur obţinute de
români la Olimpiada de la Sidney – unde s-a produs o veritabilă
agresiune axiologică (dublată de o escrocherie patentă), văzută de toată
lumea – şi la Olimpiada de informatică din China. O dovadă certă şi
cuantificabilă, în acest sens, este faptul că specialiştii români – în
aceste ultime luni îndeosebi cei din informatică – sunt racolaţi de ţări
mari şi „democratice“, cu tradiţii, producîndu-i, astfel, României, o
hemoragie de cadre (în care a investit sume uriaşe), privînd-o de forţa
de muncă superior calificată, necesară relansării economice.
Vectorii principali ai agresiunilor: cadre de conducere din minister, comisiile de evaluare a manualelor aşa-zis „alternative“
26,
autorii acestora ş.a. Cazul manualelor de istorie şi de limba română
este cunoscut sub aspectul lor scandalos, dar faţetele absconse şi
efectele lor nocive se vor revela mai tîrziu, cînd efectele asupra
noilor generaţii vor fi mult mai greu de înlăturat. De altfel, aceasta
este şi explicaţia grabei cu care se „reformează“ învăţămîntul: pentru
ca să se distrugă mai repede sistemul de
educaţie naţională
de pînă acum, astfel încît să fie mai greu de corectat. Referitor la
devalorizarea Istoriei – „prima carte de învăţătură a unui naţii“, cum
spunea Nicolae Bălcescu –, elocvent este cazul tandemului Sorin
Mitu-Lucian Boia, cu a lor „teorie“ a „demitizării“ Istoriei României;
aceasta, în contrast flagrant cu hiperbolizarea istoriei Hungariei,
îndeosebi în acest an al „mileniului“, care „mileniu“, luat la bani
mărunţi, nu s-ar întinde cu mult peste un secol. În acest sens,
simptomatic este faptul că, în afară de cîţiva mercenari autohtoni, cei
mai numeroşi lăudători ai acelor doi istorici români sunt prietenii lor
din Hungaria (Moghioria, cum întemeiat propune Josif Constantin Drăgan).
În domeniul
cultic,
agresiunea axiologică este îndreptată contra Bisericii Ortodoxe Române
(B.O.R.), deoarece, alături de Statul Naţional, este unul din stîlpii de
bază ai structurii de rezistenţă a poporului român. Şi aceasta întrucît
Biserica Ortodoxă Română predică
morala absolută, a cărei expresie laconică este Decalogul. Distrugerea, în perspectivă, a poporului român se face distrugîndu-i – acum, zi
de zi,
ceas
de ceas şi în proporţie de masă – tineretul, iar acesta este demolat
inducîndu-i-se, ca prim pas, relativizarea şi inversarea valorilor
morale, politice, artistice prin manualele fals şi agramat zise
„alternative“; apoi, în paşii următori, inculcîndu-i-se imoralitatea,
anarhismul, nihilismul, satanismul. Or, pavăza esenţială a familiei şi,
implicit, a tineretului este morala ortodoxă. De aceea, Biserica
Ortodoxă Română este ţinta agresorilor de toate calibrele, de la unii ca
Mircea Mihăieş, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, H.-R. Patapievici,
Dan Pavel etc., pînă la Departamentul de Stat al S.U.A.
În acest
război cultic, alţi vectori importanţi sunt liderii, clerici şi laici,
ai cultului catolic oriental de rit bizantin (ex-greco-catolic), reuniţi
în Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (P.N.Ţ.C.D.). Aceştia au
lansat sloganul diabolic
restitutio in integrum. Numai că
acest principiu de drept nu are nici o dimensiune teologică – deoarece
ar însemna, în consecinţă, revenirea la Ortodoxie a ex-greco-catoliciior
–, ci are doar o conotaţie politico-economică: adică numai ei ar avea
valoare de conducători şi ţinută morală – în pofida stigmatului generic
de duplicitate, de iezuitism, conţinut de hybris-ul din care provin –
şi, de aceea, voiau toate funcţiile de conducere şi toate proprietăţile
pe care le avuseseră greco-catolicii înainte de 1948 şi, vorba lui
Voltaire, încă ceva pe deasupra – toate investiţiile făcute de Stat (de
popor) în ultima jumătate de veac în respectivele proprietăţi.
Dar, de la pretenţia restituirii fostelor proprietăţi ale greco-catolicilor – la care ex-greco-catolicii, oricum,
nu mai aveau dreptul
–, liderii catolicilor orientali de rit bizantin au extins aplicarea
respectivului principiu la toate domeniile: la fondul funciar, la
păduri, la subsol etc. Numai că, în acest mod, ţărăniştii „naţionalişti“
au creat premisele
reinstituirii horthysmului în
Transilvania. Ne rezumăm la a releva doar aceste aspecte, deoarece, în
vara lui 1999, au apărut două studii pe această temă, aproape
exhaustive: „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“, de Theodor V.
Alexandru
27, şi „Calamitatea României:
restitutio in integrum“, de Apostol Uceanu
28. Le semnalăm pentru acribia lor ştiinţifică şi pentru că sunt unicate în publicistica noastră.
În
încheiere, trebuie să subliniem o idee care, multă vreme, va fi
insuficient relevată: în cadrul opoziţiei Occident-Orient, Occidentul
este prezentat, de obicei, ca fiind catolic. Aceasta este o gravă
eroare, care stă la baza unor judecăţi de „valoare“, evident, greşite şi
ele. Deoarece Occidentul este preponderent protestant, deci
anticatolic.
Şi, pe această linie a protestului, a contestaţiei, a „modernizării“
cultice – pornind de la exemplul faimosului aggiornamento al Bisericii
romano-catolice –, Occidentul este eminamente sectant, acum existînd
sute de secte, în continuă proliferare şi de un prozelitism extrem de
agresiv.
În acest sens, peremptoriu este faptul că, exceptîndu-l
pe J. F. Kennedy – care era catolic –, toţi preşedinţii S.U.A. au fost
baptişti. Mai mult, tot în S.U.A. a fost înfiinţată Biserica Satanistă
(horribile dictu!),
de către hungurul-american Sandor LaVey, această „biserică“ fiind
membru cu drepturi depline în Consiliul Mondial al Bisericilor!
Nu
este, deci, de mirare că „valorile“ promovate de Occident – de la
filmele sexy, porno, cu violenţă etc. pînă la muzica psihedelică, de la
apologia corporaţiilor transnaţionale pînă la idolatrizarea profitului
cu orice preţ, de la propaganda făcută „modului de viaţă american“ pînă
la contestarea statului-naţiune –, toate aceste non-valori sunt „valori“
sataniste, mondialiste, globaliste, impuse pentru a institui „ordinea
inversă“, în exprimarea contelui de Marenches.
Iată de ce pierde România: pentru că, parafrazînd titlul cărţii
29
regelui Carol al ll-lea – publicată în 1995 de către nepotul său, Paul
Lambrino –, România a intrat „în zodia Satanei“, adică în zona de
influenţă a Occidentului. Căci războiul axiologic este substituirea
valorilor autentice cu falsuri, cu înşelăciuni, este aplicarea în
practică a vicleniei Satanei, care pretinde că el, Satana, nu există
pentru simplul motiv că el ar fi veritabilul Dumnezeu.
Problema
gravă care se pune este cînd se va trezi lumea şi va cunoaşte adevărul
şi, în speţă, cînd se va deştepta Poporul Român?!
Bibliografie
1.
Nicoleta Savin, „Potrivit afirmaţiilor generalului de brigadă Ion Oros,
România se află în pragul unui «război de tip special»“,
Evenimentul zilei,
nr. 1867, 17 august 1998, pag: 3. Vezi şi: Cristian Tudor Popescu,
„Vrem să aderăm la N.A.T.O. sau să declarăm război N.A.T.O.?“,
Adevărul, nr. 2556, 18 august 1998, pag. 16.
2) Cf.
Naţional, nr. 33, 23 iulie 1997, pag. 3.
3) Dr. ec. Florea Dumitrescu, „După 10 ani pierduţi, este pus în pericol viitorul României (12)“,
România Mare, nr. 535, 13 octombrie 2000, pag. 20.
4)
Ibidem, nr. 536, pag. 19.
5) Cezar Mihalache, „Nu ne tăiaţi aripile“,
Naţiunea, nr. 70(536), 1-7 noiembrie 2000, pag. 3.
6) *** „
Restitutio in integrum provoacă / Deşertificarea Judeţului Bacău“,
Azi, nr. 2279, 28 iunie 2000, pag. 12.
7) Bianca Nae, „Jaf ca-n codru“,
Jurnalul Naţional, nr. 2232, 18 septembrie 2000, pag. 3.
8) Ştefan Munteanu, „În perspectiva ocupării Ardealului / Ungurii au ocupat strategic Defileul Bicazului“,
Ultima oră, nr. 227, 2-8 septembrie 1998, pag. 3.
9)
Eugen Ciufu, Cristian Ghica, „Statul român este, în continuare,
«Frumoasa adormită» în relaţia cu Ungaria / Terenuri strategice din
Transilvania sunt achiziţionate mascat de firme ungureşti“,
Jurnalul Naţional, nr. 1804, 3 mai 1999, pag. 3.
10) Dr. ec. Florea Dumitrescu, „După 10 ani pierduţi, este pus în pericol viitorul României (10) “,
România Mare, nr. 533, 29 septembrie 2000, pag. 19.
11) Ion Solcanu, „Privatizare
à la Radu Sârbu“,
Ultima oră, nr. 479, 7 septembrie 2000, pag. 1.
12) ***
Jane’s Foreign Report:
„Liderii români, conştienţi de faptul că nu au alternativă, vor grăbi
privatizarea, iar la Bucureşti se vor găsi adevărate chilipiruri“,
articol prelucrat în
Cotidianul, nr. 2428, 9 august 2000, p. 4.
13) Departamentul Anticorupţie al P.R.M., „Aşa a fost jefuită Banca Agricolă de 9.000 de miliarde de lei (1) “,
România Mare, nr. 533, 29 sept. 2000, pag. 19.
14) I. Manolescu, „Banca Internaţională a Religiilor – victima intereselor unor persoane din B.N.R.? “,
Ultima oră,
nr. 518, 1 noiembrie 2000, pag. 1 şi 3; similar, vezi şi: Un anonim din
B.N.R., „Primim la redacţie o scrisoare adresată fostului preşedinte al
Băncii Internaţionale a Religiilor“,
România Mare, nr. 534, 6 octombrie 2000, pag. 18; I. Antonescu, „Uciderea băncilor – o acţiune premeditată de Banca Naţională“,
România Mare,
nr. 537, 27 octombrie 2000, pag. 19; Ramona Vlad, Almona Ţilea, „În
cursa pentru distrugerea băncilor româneşti, Mihai Bogza a sărit EXIM
BANK, deoarece se ocupa de administrarea ei“,
Ultima oră, nr. 518, 1 noiembrie 2000, pag. 5.
15) Cf. Pierre de România, „Fratele trădat – o armă mediatică“,
România Mare, nr. 483, 15 octombrie 1999, pag. 21.
16) Ion Mustaţă, „Corespondenţă din Geneva / O problemă europeană: ţiganii“, Naţiunea, nr. 70(536), 1-7 noiembrie 2000, pag. 8.
17) Gena Saru, Beatrice Nechita, „Generalii ameninţă?“,
Libertatea, nr. 3121, 1 noiembrie 2000, pag. 1 şi 3.
18) Alina Grigore, Christian Levant, „Generalii se adună“,
Evenimentul zilei,
nr. 2547, 1 noiembrie 2000, pag. 3. Vezi şi: X. M., „Nebunia scindează
România / Generalul Chelaru a fost scuturat de pe craca M.St.M. de
soldatul Frunzăverde“,
Ultima oră, nr. 518, 1 noiembrie 2000, pag. 1 şi 3.
19) Grupajul realizat de Adriana Duţulescu, Ioana Mandache, Mihaela Onofrei, „Ce vor generalii?“,
Naţional, nr. 1042, 2 noiembrie 2000, pag. 3.
20) Doru Dragomir, „Noul şef al S.M.G. a vorbit şi el despre / Probleme în sudul României“,
Cotidianul, nr. 2811, 2 noiembrie 2000, pag. 1.
21)
G-ral C.A., dr. Mihail Popescu, „Sfera de influenţă şi interes a
României este marcată de convulsii accentuate şi confruntări de
interese“,
Cotidianul, nr. 2771, 16-17 septembrie 2000, p. 8.
22) Vezi N. Lazarev,
Karma sau armonia dintre fizic, psihic, spirit şi destin, Editura Moldova, 1995.
23) Beatrice Jerome, „Cînd Vaticanul pune mîna pe C.U.S.“,
L’Evénement du Jeudi, nr. 704, 30 aprilie-6 mai 1998, pag. 30.
24) Ovidiu Pop, „Biserica Unitariană oficiază cununii unisex“,
Jurnalul de Dimineaţă (Bihor), nr. 1630, 13 septembrie 2000, pag. 7.
25) Christine Ockrent, Contele de Marenches,
Consilier de taină al Puterii. Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pag. 281-282.
26) Vasile I. Zărnescu, „O sintagmă idioată: manualele alternative“,
Timpul – 7 zile, nr. 48-49/1999;
idem, în
România Mare, nr. 489, 26 noiembrie 1999, pag. 20, cu continuare în nr. 490-496; idem, în
Ultima oră, nr. 295, 13 decembrie 1999, pag. 7, cu continuare în nr. 296-298/1999, 300-313/2000.
27) Theodor V. Alexandru, „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic (1)“,
Politica, nr. 391, 25 septembrie 1999, pag. 16; continuare în nr. 392-402.
28) Apostol Uceanu, „Calamitatea României:
restitutio in integrum (1)“,
România Mare, nr. 458, 23 aprilie 1999, pag. 6; continuare în nr. 459-483.
29) Regele Carol al ll-lea,
În Zodia Satanei, reflexiuni asupra politicii internaţionale. Editura Universitaria, 1994.
30 Noiembrie 2000
ADDENDA
Aşa cum am mai relevat cu prilejul republicării unor articole, toate temele abordate aici, atunci,
in nuce,
au fost dezvoltate ulterior, mai mult sau mai puţin, în alte studii –
în cazul în care nu fuseseră, deja, tratate anterior, precum e cazul
celor evidenţiate la punctele 27 şi 28 din bibliografie, publicate, din
motive evidente, sub pseudonim. Între timp, ele au fost republicate
on line,
cele mai multe în serial. Pentru a veni în sprijinul cititorilor, dau o
listă sumară a acestora, menţionînd, în cazul serialelor, cel mai
adesea doar ultimul episod, întrucît el indică, la începutul paginii,
hyperlink-urile care trimit la episoadele premergătoare.
1. Vasile I. Zărnescu (Theodor V. Alexandru), „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“, aici: episodul 1
http://ro.altermedia.info/index.php?p=8709;
episodul 2
http://ro.altermedia.info/index.php?p=8710;
episodul 3
http://ro.altermedia.info/index.php?p=8714;
episodul 4
http://ro.altermedia.info/index.php?p=8719;
episodul 5
http://ro.altermedia.info/index.php?p=8731.
2. Vasile I. Zărnescu, „Apariţia şi dispariţia cultului ex-greco-catolic, pe
http://ro.altermedia.info/politica/aparitia-si-disparitia-cultului-greco-catolic-4_9199.html#more-9199.
3.
Idem, „Impostura catolicilor orientali“, pe
http://ro.altermedia.info/minoritati/impostura-catolicilor-orientali-7_9059.html#more-9059.
4.
Idem, „Culpabilizarea Bisericii Ortodoxe Române, o campanie satanistă“, pe
http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/culpabilizarea-bisericii-ortodoxe-romane-o-campanie-satanista-ultima-parte_7944.html.
5.
Idem, „Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea Naţională“, pe:
http://ro.altermedia.info/opinii/biserica-ortodoxa-romana-si-securitatea-nationala_7738.html.
6.
Idem, „Devalorizarea leului: armă a războiului axiologic“, pe:
http://ro.altermedia.info/antisistem/devalorizarea-leului-arma-a-razboiului-axiologic-1_20398.html
http://ro.altermedia.info/antisistem/devalorizarea-leului-arma-a-razboiului-axiologic-2_20402.html
http://ro.altermedia.info/antisistem/devalorizarea-leului-arma-a-razboiului-axiologic-3_20404.html.
7.
Idem, „Maghiarismul – sorgintea fascismului“, pe:
http://ro.altermedia.info/minoritati/maghiarismul-%E2%80%93-sorgintea-fascismului-3_19282.html#more-19282.
8.
Idem, „Reinstituirea horthysmului“, pe:
http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/reinstituirea-horthysmului-ultimul-episod_8638.html#more-8638.
9. „Esenţa hungarismului este antiromânismul“, pe:
http://ro.altermedia.info/minoritati/esenta-hungarismului-este-antiromanismul-3_8973.html .
10.
Idem, „Problema holocaustului“, pe:
http://ro.altermedia.info/politica/problema-holocaustului-2_10063.html#more-10063.
11.
Idem, „Holocaust-ologii – vectori ai războiului axiologic“, pe:
http://ro.altermedia.info/politica/holocaust-ologii-vectori-ai-razboiului-axiologic-5_10948.html#more-10948.
12
Idem, „Înnegresc ţiganii imaginea României?!“, pe:
http://ro.altermedia.info/minoritati/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei_7929.html.
13.
Idem, „Ţiganii – vectori ai războiului axiologic contra României“, pe:
http://revista-epoca.ro/%E2%96%BAvoci-eretice/vasile-zarnescu-%E2%80%9Etiganii-vectori-ai-razboiului-axiologic-contra-romaniei%E2%80%9C/.
14.
Idem, „România va deveni groapa de gunoi etnic a Europei“, pe:
http://ro.altermedia.info/minoritati/romania-va-deveni-groapa-de-gunoi-etnic-a-europei-1_21195.html
http://ro.altermedia.info/general/romania-va-deveni-groapa-de-gunoi-etnic-a-europei-2_21200.html
http://ro.altermedia.info/minoritati/romania-va-deveni-groapa-de-gunoi-etnic-a-europei-3_21208.html
http://ro.altermedia.info/minoritati/romania-va-deveni-groapa-de-gunoi-etnic-a-europei-4_21215.html
http://ro.altermedia.info/minoritati/romania-va-deveni-groapa-de-gunoi-etnic-a-europei-5_21221.html.
15.
Idem, „Satanizarea Securităţii: atentat la Siguranţa Naţională“, pe:
http://ro.altermedia.info/general/satanizarea-securitatii-atentat-la-siguranta-nationala-6_18427.html#more-18427.
16.
Idem, „Insecuritatea Securităţii Naţionale“, pe:
http://ro.altermedia.info/politica/insecuritatea-securitatii-nationale-14_18205.html.
Fireşte,
unele teme ale acestui articol au fost dezvoltate, pe anumite detalii,
şi în alte materiale, pe care, pentru a nu încărca textul acum, nu le-am
mai menţionat, dar care se regăsesc pe Internet, precum şi în
bibliografia unora dintre articolele enumerate mai sus. Pe de altă
parte, menţionez că multe dintre acestea au fost preluate de alte
reviste
on line sau semnalate pe alte
site-uri şi pot fi regăsite, uşor, dînd căutare pe
Google.
12 noiembrie 2010
Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU
