Postare prezentată

Kosovo, o regiune furată

2016/04/21

Afară din Uniunea bruxeleză

Uniunea bruxeleză are un fundal negru și o istorie complice.
Iată ce au făcut europenii pe baza creștinismului. Aceeași cale va fi urmată cu mijlocele actuale ale științei și tehnicii.

A. Hyatt-Verrill Inchiziția

Mrejele Inchiziției

Era necesar ca organizațiile însărcinate cu stârpirea ereziei de către Inchiziție să aibă puteri superioare toturor celorlalte organizații ecleziastice. Cruciadele puseseră capăt rezistenței armate a ereticilor. Ei rămăseseră însă foarte numeroși și din ce în ce mai greu de descoperit și de dovedit. Când un suspect era arestat, nu exista împotriva lui nici o dovadă din afară, fiindcă în afară de localitatea unde numărul lor mare le da o siguranță relativă, ereticii aveau grijă să se conformeze formal obiceiurilor ortodoxe. Se întâmpla foarte rar să poți face dovada ereziei, în afara de cazul când cel suspect mărturisea singur. Tortura nu era încă introdusă și nu se făcuse, până atunci, prea mult uz de ea.


Era formal oprit să se aplice o pedeapsă corporală sau să facă să curgă sânge. Inchizitorii se serveau de nenumăratele lor organizații, de cunoștințele lor multiple, de secretul confesional și de influența lor asupra poporului, spre a-i face pe eretici să se pocăiască și să se convertească. La adăpostul tuturor legilor, regulilor sau restricțiilor, în afară de cele ale organizațiilor lor, ei au creat repede legi și reguli care le dădeau împuternicire aproape absolută asupra tuturor lucrurilor.


Una din aceste reguli, de pildă, decreta că toți cei care erau bănuiți de rezie, trebuiau să se purifice sub amenințarea de a pierde toate drepturile religioase și civile timp de un an. Dacă în răstimpul acesta nu se purificau după vrerea inchizitorilor, erau condamnați ca eretici. Toți cei ce refuzau să depună jurământul înaintea tribunalului erau considerați dintr-o dată eretici. Ereticii din toate sectele erau scoși din lege și, dacă erau condamnați, erau dați pe mâinile autorităților civile pentru a fi pedepsiți. Dacă frica de moarte îi făcea să dea înapoi, erau închiși pentru toată viața. Dacă recădeau în erezie, erau condamnați, definitiv, la moarte. Toate bunurile unui eretic erau confiscate și urmașii lor erau dezmoșteniți. Copii lui, până la a doua generație, nu puteau ocupa nici o funcție oficială, în afară de cazul când căpătau îndurarea, denunțând pe tatăl lor sau pe vreun alt eretic. Apărătorii ereticilor erau afurisiți pentru totdeauna; bunurile lor confiscate și moștenitorii lor supuși acelorași pedepse ca cei ai ereticilor. Cei care apărau greșelile ereticilor erau considerați ca eretici, cu excepția celor care se pocăiau. Locuințele ereticilor și ale celor care îi găzduiau trebuiau să fie arse și să nu mai fie reconstruite vreodată. Mărturia unui eretic nu era valabilă înaintea unui tribunal, decât dacă ereticul depunea sub jurământ înaintea tribunalului inchizitorial și dacă mărturia lui era îndreptată împotriva unui alt eretic. Seniorii și cei care ocupau o poziție, trebuiau să jure că îi vor extermina pe toți aceia pe care Biserica îi desemna ca eretici, cu riscul de a-și pierde situația. Dacă, timp de un an, un senior neglija să combată erezia pe domeniul său, bunurile îi erau supuse confiscării. În sfârșit întregul mecanism legal și militar al statului erau la dsipoziția Inchiziției. Autoritățile aveau ordinul să aresteze pe oricine ar fi fost acuzat de erezie de către Inchiziție și să-l țină închis până când Biserica l-ar fi condamnat sau liberat. Oricât de straniu ar părea, aceste legi n-au fost niciodată abrogate și, în teorie, sunt în vigoare și în zilele noastre.
Trimiteți un comentariu