În colectivitatea umană are loc un proces ciudat de epurare spirituală. Această curățire a spiritului de cele animalice nu este un proces personal și nicidecum nu este individual ci este un proces eminamente social.
Prostălăii care îl determină sunt oamenii care cred că vor împărăți lumea. Ei sunt oamenii care îi deposedează pe semenii lor și îi fac să consume din ce în ce mai puține bunuri materiale. La prima vedere ai zice că acest proces de deposedare ar fi o nenorocire. Sărăcește lumea, nu are ce mânca nu are ce îmbrăca, nu are unde se adăposti, nu se poate apăra de boli, nu are partener de reproducere. Apoi nu primește omul nici o activitate demnă social. Apoi este lipsit de cultura necesară vieții.
Toate semnele acestei deposedări ne indică o direcție mortală a devenirii celui ce trăiește. Spaima este prima care apare la om când vede aceste semne. Spaima aceasta este determinată de obiceiul omului de a trăi. Omul vede viața ca pe bunul suprem. Deposedatorii văd în același fel viața și i-a măsurile cele mai radicale pentru a-și asigura viața. Acțiunile lor sunt atât de radicale încât suprimă condițiile de existență ale membrilor aceleiași rase umane. În fața unei asemenea atitudini victimele au două variante acționale: să învingă sau să moară.
Dacă victimei i se pare că viața este zadarnică atunci moartea este pentru el binefacere. Aceasta este soluția recomandată de oamenii religiei: să mori, căci oricum nu merită să trăiești în această lume. Rămâne de văzut ce va zice dumnezeu la judecată. Dumnezeu ți-a dat o pedeapsă și tu vreu să scapi de ea murind. Nu este okey. Nu este fair play. Nu este englezește. Nu este american. Nu este trendy. Nu este la modă. Tu victima lui dumnezeu trebuie să trăiești pentru că dumnezeu ți-a dat pedeapsa ca să o suporți nu să o suprimi. Al dracului mai este dumezeu! Îți dă viață ca să te inducă în eroare și te ține în viață ca să te pedepsească. Soluția este atât de simplă să scapi de dumnezeu că este la îndemâna oricărui om. Totul este să nu muști momeala dumnezeiască: viața.
În cealaltă variantă omul deposedat alege să lupte spre a-i învinge pe cei ce îl deposedează de condițiile vieții. Aici există două subvariante obiective. Poate fi omorât de deposedatori. Omul moare în luptă și nici o morală nu îl poate înjosi. A doua subvariantă este că îi învinge pe deposedatori. În cazul acesta i se deschid două căi: să facă ce au făcut deposedatorii lui sau să facă ce nu au făcut deposedatorii săi. Dacă alege să facă altceva decât au făcut deposedatorii lui atunci viața lui devine complexă: are de soluționat o serie de probleme morale dintre care cea mai importantă este orânduirea colectivității astfel încât criminalii să nu mai apară. Aici intervine dumnezeu orgolios și zice: vrei să îmi iei locul? Păi eu te-am făcut pe tine și eu te omor! În acest moment dacă anterior se jucase omul de-a sfântul acum este forțat să devină zeu. Prima lui reacție este frica. Frica cea mare apare ca o frică majoră, veșnică și tot așa ca în primul caz al înfruntării omul are de ales din două variante: ori îl înlocuiește pe dumnezeu ori recade în condiția de damnat batjocorit.
Viața te obligă să devii sfânt sau să mori. Decizia este cea care te trece dincolo de prezent. Dacă nu te negi pe tine nu devii altceva. Se pare că numai la limita dintre viață și moarte ai valoare și numai atunci ești autentic, original. Riscul pentru deposedatori ca și pentru dumnezeu este ca revoltatul să îi ia cu el pe toți atunci când se hotărăște...
Prostălăii care îl determină sunt oamenii care cred că vor împărăți lumea. Ei sunt oamenii care îi deposedează pe semenii lor și îi fac să consume din ce în ce mai puține bunuri materiale. La prima vedere ai zice că acest proces de deposedare ar fi o nenorocire. Sărăcește lumea, nu are ce mânca nu are ce îmbrăca, nu are unde se adăposti, nu se poate apăra de boli, nu are partener de reproducere. Apoi nu primește omul nici o activitate demnă social. Apoi este lipsit de cultura necesară vieții.
Toate semnele acestei deposedări ne indică o direcție mortală a devenirii celui ce trăiește. Spaima este prima care apare la om când vede aceste semne. Spaima aceasta este determinată de obiceiul omului de a trăi. Omul vede viața ca pe bunul suprem. Deposedatorii văd în același fel viața și i-a măsurile cele mai radicale pentru a-și asigura viața. Acțiunile lor sunt atât de radicale încât suprimă condițiile de existență ale membrilor aceleiași rase umane. În fața unei asemenea atitudini victimele au două variante acționale: să învingă sau să moară.
Dacă victimei i se pare că viața este zadarnică atunci moartea este pentru el binefacere. Aceasta este soluția recomandată de oamenii religiei: să mori, căci oricum nu merită să trăiești în această lume. Rămâne de văzut ce va zice dumnezeu la judecată. Dumnezeu ți-a dat o pedeapsă și tu vreu să scapi de ea murind. Nu este okey. Nu este fair play. Nu este englezește. Nu este american. Nu este trendy. Nu este la modă. Tu victima lui dumnezeu trebuie să trăiești pentru că dumnezeu ți-a dat pedeapsa ca să o suporți nu să o suprimi. Al dracului mai este dumezeu! Îți dă viață ca să te inducă în eroare și te ține în viață ca să te pedepsească. Soluția este atât de simplă să scapi de dumnezeu că este la îndemâna oricărui om. Totul este să nu muști momeala dumnezeiască: viața.
În cealaltă variantă omul deposedat alege să lupte spre a-i învinge pe cei ce îl deposedează de condițiile vieții. Aici există două subvariante obiective. Poate fi omorât de deposedatori. Omul moare în luptă și nici o morală nu îl poate înjosi. A doua subvariantă este că îi învinge pe deposedatori. În cazul acesta i se deschid două căi: să facă ce au făcut deposedatorii lui sau să facă ce nu au făcut deposedatorii săi. Dacă alege să facă altceva decât au făcut deposedatorii lui atunci viața lui devine complexă: are de soluționat o serie de probleme morale dintre care cea mai importantă este orânduirea colectivității astfel încât criminalii să nu mai apară. Aici intervine dumnezeu orgolios și zice: vrei să îmi iei locul? Păi eu te-am făcut pe tine și eu te omor! În acest moment dacă anterior se jucase omul de-a sfântul acum este forțat să devină zeu. Prima lui reacție este frica. Frica cea mare apare ca o frică majoră, veșnică și tot așa ca în primul caz al înfruntării omul are de ales din două variante: ori îl înlocuiește pe dumnezeu ori recade în condiția de damnat batjocorit.
Viața te obligă să devii sfânt sau să mori. Decizia este cea care te trece dincolo de prezent. Dacă nu te negi pe tine nu devii altceva. Se pare că numai la limita dintre viață și moarte ai valoare și numai atunci ești autentic, original. Riscul pentru deposedatori ca și pentru dumnezeu este ca revoltatul să îi ia cu el pe toți atunci când se hotărăște...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu