Criza politică actuală și remediul
acestei crize trebuie căutate normal în baza economică a poporului
român. Totuși trebuie examinată originea și devenirea statului
statului român. Inumana așezare a instituțiilor statale române
actuale este rezultatul acestei origini și deveniri.
Subminarea și lovirea statului român
din 1989 în luna decembrie a fost un moment critic al unei acțiuni
începute înainte cu circa 10 ani. Abolirea în 1991 Constituției
socialiste a fost un pas important spre ruinarea puterii statale
române. Distrugerea postpucistă a statului socialist a continuat
cu procesul legislativ de improvizare a legii fundamentale.
Legiuitorii s-au întrecut ca într-o psihoză colectivă în
dezmățul antipopular al destrămării statului poporului român.
În această conjunctură cei mai mulți și-au arătat configurația
caracterială autentică caracterizată prin lipsa dimensiunilor
umane sociale: cunoașterea și acțiunile lor erau cel mult de
parametri grupali și nicidecum naționali.
În locul unei construcții juridice
care menținea unitatea statului și poporului puciștii au adus în
fața poporului român un fapt împlinit la care poporul nu a
participat: Constituția din 1991. Nici poporul român nici Partidul
Comunist Român nu au avut un rol esențial în această degradare
legislativă dirijată cu răbdare din exteriorul României de către
agenturile oligarhiei capitaliste occidentale. Nici în cei zece ani
premergători lovituri de stat P.C.R. nu a avut vreun rol esențial
în destrămarea ce avea să vină. Casta constituită în
interiorul partidului a făcut inutile eforturile de salvare prin
cele patru milioane de membri ai P.C.R. Divizarea și camuflarea
politică au fost procedurile de slăbire și derutare politică a
poporului român. Asalturile străine au luata prin surprindere un
popor convins de multă vreme că are instituții de apărare.
Desigur străinii cunoașteau mai bine capacitatea de apărare a
poporulului român decât însuși poporul. În acest fel se și
explică prăbușirea instituțiilor puterii ca o construcție făcută
de mântuială.
Acțiunea antistatală antiromânească
se concretiza în acțiunea paralelă de construire a monstruosului
stat de drept. Chiar profesori universitari de drept propovăduiau
ideea că dreptul este de sorginte divină și nu expresia nevoilor
și voinței poporului. Paleta aberațiilor ideatice nu avea limite.
Ideea absurdă prin caracterul său contradictoriu a statului de
trept era trâmbițată perturbator pe toate căile de manipulare a
maselor. Până atunci existase statul de nedrept și puciștii acum
făceau statul bazat pe norme juridice. Se proclama prin
instituțiile postpuciste că puciștii erau aleșii poporului că
legiuitorii tocmai dobândeau demnitatea exercițiului
suveranității, miniștrii dobândeau responsabilitatea guvernării
iar magistrații dobândeau atributele independenței și
inamovabilității pe baza acestui proces legislativ postpucist și
al creării improvizate de subsisteme sociale nesigure la sugestia
mizerabilă a instituțiilor capitaliste occidentale. Oligarhii
occidentali își râdeau în gușă de circul juridic și
instituțional pe care l-au creat cvasiexperimental în România. În
acest cadru juridic dezorientat și dezorientant puciștii pretindeau
mai mult sau mai puțin perfid că obligau organelele de stat să se
supună în mod rațional legii și numai legii și totodată
condamnau arbitrariul și abuzul de drept ca și cum până în 1990
statul român nu ar fi trăit după legi. Bineînțeles că totul era
o cacialma în spatele căreia se auzea hohotul grotesc la magnaților
din Occident. În realitate puciștii executau întocmai și la timp
ordinele oligarhiei capitaliste imperialiste occidentale și
nicidecum voința poporului care îi crescuse pe puciști și îi
hrănise din munca lui timp de 40 de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu